Ana səhifə

Zbor spre adâncuri Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate


Yüklə 0.59 Mb.
səhifə1/9
tarix15.06.2016
ölçüsü0.59 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate




Fraţilor şi surorilor în Hristos, din parohiile f. Arhangheli" Budeşti şi "Sf. Prooroc Ilie " Cluj, datorită cărora am trăit zboruri spre Lumină şi căderi din înalturi. ("Căderea din înalturi e tot zbor" V. Voiculescu)


Avva Paisie Olaru: "Să nu faci tot ce poţi, să nu crezi tot ce auzi şi să nu spui tot ce ştii".
Avva Arsenie Papacioc: "învaţă să ai mereu zâmbet ascuns în inimă ".


PROLOG


Un jurnal e asemeni unui zbor înspre tine însuţi. Cel mai lung zbor este zborul spre propriul tău adânc. Pentru că trebuie să ne îndreptăm spre adâncuri dacă vrem să tragem năvodul plin cu peşti (Luca 5, 4).Un jurnal este o însingurare, un pelerinaj interior în care autorul se descoperă pe sine căutându-şi propria înfăţişare în idei, întâmplări, semeni.

O carte alcătuită din cioburi, obsesii, întâlniri, restituiri, căderi şi înălţări, trăiri care străbat conştiinţa unui soldat al lui Hristos, neiubitor de măriri. Există gânduri pe care vrei să le împărtăşeşti şi gânduri de care vrei să scapi. In ambele cazuri este bine să le aşterni pe hârtie. întrupate în acest fel, ele se vor risipi zburând spre alte adâncuri, părăsindu-te şi lăsându-te pradă altor frământări creatoare. Adânc pe adânc cheamă. Este o formă de a te păstra ‘‘în formă’‘.

O carte-jurnal de luptă împotriva plafonării, împotriva akediei duhovniceşti, menită să străjuiască nestingerea vegherii. Trăiesc momente când simt adierea unei aripi. Orice preot simte asta. E un înger acolo, care te iscodeşte, te inspiră, te menţine necurmat locuit de o flacără. Vizita lui e un privilegiu care nu trebuie ratat. De aceea, am crezut că trebuie să scriu pentru ca să nu piară această voce înaripată care mă îndeamnă mereu să privesc spre cerul din mine.

O parte din aceste rânduri au fost publicate în pagina ‘‘Logos’‘ a cotidianului bistriţean ‘‘Răsunetul’‘ la care am colaborat aproape opt ani, prin bunăvoinţa unor oameni de presă, iubitori de Neam şi Biserică. Au fost voci destule care m-au încurajat să nu mă opresc, ci să continui a propovădui ‘‘la ziar’‘ credinţa noastră ortodoxă, incisiv şi niţel exaltat de elanul primilor ani de preoţie. Din fericire, au fost şi detractori, s-au stârnit polemici, mi s-au dat replici. Am răspuns cu replici la replici. A fost o extraordinară experienţă de care m-am folosit pentru tot restul vieţii. Intre timp m-am temperat. Nu mi-a dispărut elanul, dar s-au schimbat priorităţile şi ascultările. ‘‘Jurnalul pastoral’‘ a rămas însă ca o ispită ascunsă într-un sertar pe care simt nevoia să-1 deschid tot mai rar, un prieten drag de care cu greu mă despart, împărtăşindu-1 şi altora.

Este o lucrare egoistă ca orice jurnal. Pentru că eu aş vrea ca toţi oamenii să-1 cunoască pe Hristos şi să descopere lucrarea Sa în lume. Şi pentru că deocamdată, singurul care s-a folosit sunt eu [...]. Dacă se va mai folosi cineva, dacă cineva citind aceste gânduri ‘‘îmi va face loc în inima sa’‘ (2 Cor. 7, 2), deja este prea mult. Nădăjduiesc totuşi, că măcar o filă a acestui jurnal îşi va încheia călătoria în aşternutul unui suflet.

Părintele Vasile



JURNAL PASTORAL

ANUL DOMNULUI 2004
1 ianuarie, Sf. Vasile cel Mare:
La cumpăna dintre ani ‘‘ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu’‘ (Ps. 8, 11) împreună cu o mână de credincioşi, la rugăciune. Un obicei care nădăjduiesc să devină tradiţie: câteva tropare (‘‘Iată Mirele vine la miezul nopţii...’‘), Acatistul Sf. Vasile cel Mare, Te Deum la Anul Nou.

Apoi ascultăm cu emoţie glasul duios al clopotelor care cântă îngroparea unui an şi naşterea altuia. Ne îmbrăţişăm ca într-o familie care-şi soarbe nemurirea din acelaşi potir.

A fi în Casa Domnului în astfel de clipe, departe de dopurile de şampanie, este o nebunie care îţi dă un sentiment de linişte şi siguranţă. Ai senzaţia că te afli cuibărit în braţele părinteşti.

Din absida altarului, Sf. Vasile Ierarhul - atât de drag mie -ne priveşte senin şi îngăduitor.



2 ianuarie:
‘‘Singura formă de curaj instituţional - de eroism dacă vreţi - îi revine astăzi preotului. Acesta, pe câmpul lui de luptă -sufletul credincioşilor - poate face adevărate fapte de eroism... Preotul este un fel de soldat singuratic, cu o misiune aproape imposibilă: aceea de a salva lumea. Din păcate, de ea însăşi.

Şi dacă va reuşi, oare de câtă glorie se va bucura el aici, în lumea proaspăt salvată... de ea însăşi? ‘‘ (Răzvan Bucuroiu).

Ca preot, mereu ‘‘în gura lumii’‘, trăieşti aşezat între ‘‘Osana!’‘ şi ‘‘Răstigneşte-1!’‘, între iadul deznădejdii şi extazul epiclezei euharistice. Depinde unde te aşezi pe această scară

Maica Siluana de la Craiova: ‘‘Şi totuşi, copil drag, există o singură ieşire: nebunia credinţei’‘.

3 ianuarie:
Cu Sf. Cruce prin sat. Agheasmă mare este şuvoi din apele Iordanului care se împarte fără să se isprăvească în casele celor ce ne primesc cu credinţă.

Dincolo de dragostea celor ce sunt ostenitorii şi închinătorii Bisericii noastre, simt o anumită răceală vecină cu răutatea: indiferenţa celor lipsiţi de credinţă, dispreţul sectarilor care îşi închid instinctiv porţile, atitudinea duplicitară a fraţilor uniţi (unii se ascund, alţii ne primesc cu o prefăcută politeţe).

Propaganda sectară, furibundă în ultimii ani, n-a avut succes în parohia noastră. Totuşi, astăzi, un biet tânăr - proaspătă victimă - refuză cu un gest dispreţuitor Sf. Cruce. Simt pentru prima oară, aproape fizic, răsuflarea otrăvită a Satanei.

6 ianuarie, Bobotează:
Ieşim la Agheasmă Mare afară pe un frig năpraznic. Oamenii aşează pe zăpadă vase cu apă. Scântei de gheaţă se încheagă deasupra fiecărui vas.

Sfinţim apa cu credinţa că ‘‘astăzi firea apelor se sfinţeşte’‘ şi că nu noi, nici gesturile noastre liturgice, ci harul Duhului Sfânt face lucrarea. Am convingerea că simpla noastră prezenţă, uniţi prin credinţă în gerul Bobotezei, face să vină harul mistuitor al lui Dumnezeu care străpunge apa îngheţată {‘‘Dumnezeu este foc mistuitor’‘, Deut. 9,3).

O discuţie între credincioşi:

- ‘‘Pocăiţii’‘ zic că apa nu se strică pentru că punem busuioc în ea.

- Păi să pună şi ei şi să vedem dacă nu se strică. Facă şi ei dacă pot!

8 ianuarie:
Mă frământă de multă vreme problema accesibilităţii tuturor (indivizi, naţiuni etc.) la Ortodoxie. Mi se pare că Ortodoxia autentică propune standarde prea înalte, inaccesibile nouă celor ‘‘din lume’‘.

Am avut însă revelaţia unei cărţi pe care aş trece-o în bibliografia obligatorie a oricărui om preocupat de mântuire: ‘‘Cultura Duhului’‘ a ieromonahului Rafail Noica.

Pătrunsă de duhul Sfântului Siluan Amonitul, cartea aceasta mi-a deschis ochii: ‘‘Ortodoxia nu e altceva, în esenţa ei, decât aşa cum l-a gândit Dumnezeu pe om dintru început. ORTODOXIA ESTE FIREA OMULUI. Iar ceea ce mi se părea greu de atins, nu este greu deloc: este imposibil! Mântuirea (cu toate nevoinţele ei) în concepţia ortodoxă este un lucru cu neputinţă. Deci, dacă este cu neputinţă omului, Dumnezeu însuşi o face şi de aceea trebuie să ne lipim de rugăciune şi de Tainele Bisericii, mai ales de împărtăşanie. Şi aşa, ceea ce este cu neputinţă la om, este cu putinţă la Dumnezeu.

Cum de n-am înţeles până acum acest lucru? (obligatoriu de revăzut şi mărturiile ierom. Rafail în ‘‘Celălalt Noica’‘, Anastasia, 2002).

Sf. Antonie cel Mare: ‘‘Om se numeşte cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom căci aceasta se află numai la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul, nu li se îngăduie niciodată să se afle printre cei nemuritori'' (Filocalia , vol. 1).

Nu spune Sf. Antonie, ‘‘cel ce vrea să se îndrepte’‘, ci ‘‘cel ce îngăduie să fie îndreptat’‘. Nu poţi să te îndreptezi singur, ci Dumnezeu cu mila Sa este Cel care îndreptează. EL FACE TOTUL! Omul trebuie doar ‘‘să îngăduie’‘, să se învoiască la lucrarea şi voia lui Dumnezeu, să se deschidă spre aceasta. între ‘‘a voi să te îndreptezi’‘ şi ‘‘a îngădui să fi îndreptat’‘ este o mare deosebire. Prima este fructul unui orgoliu personal, a unei ambiţii, iar a doua este rodul smereniei şi al ascultării.

Fariseul voia să se îndrepteze prin faptele sale, prin autosuficienţă, iar vameşul cerea să fie îndreptat de mila lui Dumnezeu (Luca 18,10-14).

Găsesc că aici se află un răspuns la frământările mele: acces la Ortodoxie, adică la dreapta credinţă şi la mântuire, au numai cei ce ‘‘îngăduie să fie îndreptaţi’‘. Celor ce nu voiesc să fie îndreptaţi sau vor să se îndrepteze singuri - fără ajutorul lui Dumnezeu şi al Bisericii - li se pun la dispoziţie diverse oferte: secte, new-age, yoga, parapsihologic, etc.



9 ianuarie:
Tânărul care refuzase Sf. Cruce a avut serioase probleme spirituale, morale, psihice. A cunoscut toate căderile, dar acum este în pericol să cadă pradă ultimei căderi: erezia!

L-am vizitat duminică şi am stat de vorbă câteva ore. E derutat, nesigur, victimă a celor câteva ‘‘şedinţe biblice’‘ care i-au fost injectate şi din care a înţeles că toţi cei care merg la biserică sunt nişte farisei, păcătoşi, pupători de icoane etc. După puţină vreme îmi dau seama, în sfârşit, că îmi va fi imposibil să-1 determin să renunţe la rătăcirea sa . îmi rămâne, ca unică soluţie, rugăciunea pentru el.

Pr. Rafail Noica: ‘‘Ortodoxia nu convinge, Ortodoxia seduce’‘. Ortodoxia nu intră cu bocancii în viaţa omului, nu umblă cu lămuritul.

Cred că acest sărman tânăr nici n-a vrut să înţeleagă ceva din ceea ce i-am spus. După contaminarea cu veninul ereziei penticostale, mintea lui refuză automat orice altă părere decât cea a sectei. Dar este cert că în universul său există Dumnezeu.

Diac. Andrei Kuraev: ‘‘De ce am hotărî că anume eu trebuie să fiu uşa prin care acel om trebuie să intre în Biserica lui Hristos? Poate conform planului lui Dumnezeu, el va intra în alt mod, în alt timp şi prin alt om. De aceea, când îmi amintesc că există Dumnezeu în lume, acest fapt mă învaţă să fiu tolerant şi îmi înfrânează agresivitatea’‘ (Ortodoxia pentru postmodernişti, Timişoara, 2001).

Ierom. Savatie Baştovoi: ‘‘Pornirea asta cu sectele şi cu toate celelalte este o alergare în afară. Mergeţi la toţi bătrânii sfinţi şi care niciodată n-o să vă îndrume: mergeţi şi vă bateţi cu sectele, ci: fratele meu, au fost şi vor fi. Sf. Ap. Pavel spune că ereziile trebuie să fie ca să se cearnă credinţa şi să se arate cei credincioşi (1 Cor. 11, 19), de ce vrem noi să schimbăm Scriptura?’‘ (Despre curaj şi libertate în Ortodoxie , Bucureşti, 2002).

Iar Sf.Antonie cel Mare şi mai lămurit: ‘‘Când afli pe vreunul gâlcevindu-se şi luptăndu-se împotriva adevărului şi a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă şi-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul cel bun, aşa şi vorbirea cu vrajbă, strică pe cei virtuoşi cu viaţa şi cu socotinţa''' (Filocalia 1).

Am primit astăzi un sfat foarte folositor de la un reputat profesor de teologie: ‘‘Fii bun în tot ceea ce faci şi cei buni te vor urma!’‘. Restul....



10 ianuarie:
Mă gândesc că în cei câţiva ani de preoţie n-am reuşit să-i învăţ pe semenii mei mare lucru. Preocupările mele s-au concentrat mai ales în direcţia dezvăţării.

Nu poţi arunca sămânţa ‘‘lângă partea carosabilă a drumului, pe poteca bătătorită de pietoni’‘ (I.P.S.Sa Bartolomeu). Trebuie mai întâi să desţeleneşti ogorul.

Pr. Daniel Pasca: ‘‘Astăzi, iubiţi credincioşi, mă gândesc să vă adresez un cuvânt de dezvăţătură ‘‘.
12 ianuarie:
O ştire la jurnalul TVR 1: în Danemarca s-a aprobat căsătoria religioasă a homosexualilor. La 1 octombrie 1985 fusese aprcbată căsătoria civilă. Premierul danez ‘‘ca reprezentant al Bisericii Evanghelice Lutherane’‘ (după cum anunţă crainica tv.) a militat pentru aprobarea căsătoriei religioase a perverşilor.

Primul gând care-mi vine: o biserică numită ‘‘evanghelică’‘ e de presupus că se vrea ‘‘după’‘, ‘‘în conformitate cu’‘ cele scrise în Evanghelie. Or, dacă parcurgem întreaga Biblie vedem că homosexualitatea este aspru pedepsită de Dumnezeu.

Astfel, cetăţile Sodoma şi Gomora locuite de homosexuali şi desfrânaţi de tot felul sunt arse cu foc şi pucioasă din cer (Facere 19). Pentru acelaşi păcat cetatea Ghibeea este trecută prin sabie şi arsă cu foc (Judecători cap. 19). Legea Veche prevedea pedeapsa cu moartea pentru homosexuali, a căror păcat era urâciune înaintea lui Dumnezeu, prin desfrânarea lor spurcându-se pământul (Levitic 18,20-27; 20,13).

Legea Noului Testament consideră sodomia păcat împotriva firii, iar pe cei care practică acest mare păcat vrednici de moarte (Romani 1, 24-27, 32). Desfrânaţii, adulterii, stricaţii de tot felul, homosexualii, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (ICor. 6, 9). Iar din Luca 17, 26-29 reiese că spre deosebire de oamenii din vremea lui Noe care se însurau şi se măritau, locuitorii Sodomei şi Gomorei din vremea lui Lot nu mai aveau astfel de îndeletniciri.

Astăzi, în Europa, într-o biserică ce se autointitulează ‘‘evanghelică’‘, spre deosebire de vremurile lui Lot, sodomiţii se însoară! Iată un înfiorător ‘‘progres’‘! Trăim într-o lume în care desfrânarea atinge apogeul, iar omul firesc e considerat anormal şi depăşit.

P.C.Arhim. Teofil Părăian: ’’Tot auzim: e dreptul omului, e dreptul omului... E dreptul omului să fie prost, prost să fie dacă-i dreptul omului.’’

Ni se tot dă peste nas să fim toleranţi. Dar ce să tolerăm? Răul, desfrânarea, crima? ‘‘Europa tolerantă’‘ va deveni în curând o imensă casă de toleranţă. Căci, dacă în virtutea sperietoarei de ciori numită ‘‘drepturile omului’‘ vom legifera această mamonică ‘‘orientare sexuală’‘, de ce să nu mergem până la capăt şi să blagoslovim şi pedofilii, zoofilii, necrofilii şi pe toţi ‘‘filii’‘ acestei lumi putrede. în definitiv şi aceştia sunt oameni ‘‘cu drepturi’‘. Aşa simt ei. Hai să-i tolerăm pe toţi dacă tot suntem toleranţi!

23 ianuarie:
În rugăciune, de cele mai multe ori, cantitatea este născătoarea calităţii. Dar este atât de greu să înţelegem că rugăciunea este un dar şi că ea nu este atât rostire cât o stare.

P.Evdochimov: ‘‘Nu este de ajuns să ai rugăciunea, trebuie să ajungi să fii rugăciune’‘. Ea nu trebuie doar roşită în tăcere, ci trebuie să devină tăcere. Iar această devenire o procură doar cei ce dobândesc starea de rugăciune, care este o stare harică. Drumul de la rugăciunea rostită la tăcerea rugătoare este drumul de la ‘‘a avea’‘ la ‘‘a fi’‘ (CHIP-ASEMĂNARE).

Avva Iustin Pârvu: ‘‘îndoieşte-te că mai exişti tu însuţi, după o rugăciune fierbinte. Atunci te transformi tu însuţi în rugăciune’‘.

Paradoxalul îndemn paulin ’’rugaţi-vă neîncetat’’ (1 Tes.5, 17) este posibil dacă pricepem că rugăciunea nu este monolog, ci dialog între tine şi Dumnezeu. Să ştii» a asculta în tăcere răspunsul lui Dumnezeu, iată una din tainele rugăciunii care este rostire, zbatere, implorare, dar şi tăcere, aşteptare lucrătoare, isihie; strigăt mut şi răspuns inefabil. Căci, dacă este dialog, atunci din rugăciune face parte nu numai cererea ta, ci şi răspunsul lui Dumnezeu către tine.

Pr.Rafail Noica: ‘‘Pocăinţa adevărată este intrarea omului în pocăinţa lui Dumnezeu’‘. Tot aşa, rugăciunea adevărată este intrarea omului în tăcerea lui Dumnezeu! Dobândirea stării de rugăciune se face prin ‘‘venirea în sine’‘ (Luca 15, 17) a omului, iar din acel moment omul nici măcar nu se mai roagă, ci Duhul Sfânt se roagă întru sine Sieşi, cu suspine negrăite (Gal. 4,5; Roii. 8,lf).

Sf. Serafim din Sarov: ‘‘Trebuie să ne rugăm până ce Duhul Sfânt se pogoară la noi...când a venit să ne viziteze trebuie să încetăm să ne rugăm’‘.

Vine odată o femeie la vlădica Antonie al Surovului şi i se plânge: ‘‘Vlădică, citesc acatiste, canoane, în fiecare seară, dar nu am nicio bucurie, mă irită, nu ştiu ce să mai fac, pentru că nu-1 simt pe Dumnezeu, niciun semn nu am’‘. Şi atunci vlădica îi spune: ‘‘Ştii ceva, încearcă, du-te acasă, pune-te în faţa icoanei şi taci. Şi încearcă să auzi, să asculţi ce-ţi va spune Dumnezeu ţie, pentru că tu pălăvrăgind atâta, nu-1 laşi să-ţi vorbească şi El’‘. Şi s-a dus şi a iacut aşa femeia şi a venit cu mare bucurie: ‘‘L-am auzit!’‘.

Iată de ce, a te aşeza în faţa unei icoane tăcând în aşteptare şi trezvie, poate să-ţi aducă în inimă căldura harului şi zvâcnetul timid al unei lacrimi. Vei şti că în acea clipă ţi-a vorbit ţie, tainic, însuşi Hristos.



7 februarie:
La Budeşti, omul mânios, răutăcios, se numeşte ‘‘ciudat’‘ (de la ‘‘ciudă' - necaz, supărare, amestecată cu invidie sau părere de rău). Când am auzit pentru prima oară pe cineva zicând: ‘‘în tinereţe eram tare ciudat’‘, n-am înţeles, gândindu-mă la sensul obişnuit al cuvântului (ieşit din comun, bizar, curios). M-am lămurit apoi, aflând că la Budeşti cuvântul ‘‘ciudat’‘ este folosit cu sensul de mânios, răutăcios, care se supără din te miri ce.

Extrapolând puţin, am putea spune că acest fapt are o semnificaţie interesantă, anume, că, pentru omul simplu, credincios, cineva care este tot timpul mânios, supărăcios, este un om ciudat, o ciudăţenie - părere în perfect acord cu Sf.

Evanghelie. Omul firesc este cel bun la suflet, blând, calm. Despre omul bun, românul spune că este un om ‘‘pâinea lui Dumnezeu’‘. E o formulare cu rezonanţe euharistice, referindu-se desigur la Hristos - Pâinea vieţii (Ioan 6, 48). Omul bun se aseamănă cu Hristos. Cine nu are bunătate este ‘‘ne-bun’‘, adică anormal, alienat mintal.

Trebuie să acceptăm că astăzi trăim într-o lume de ‘‘ciudaţi’‘ în sensul folosit de bătrânii satului. Cu deosebirea că în societatea contemporană aceştia (adică răii, invidioşii, mânioşii) par absolut fireşti, normali.

Şi când te gândeşti că la origine - în limba slavonă - ‘‘ciudat’‘ însemnă ‘‘minunat’‘!

8 februarie:
O mostră din înţelepciunea populară:îmi povesteşte un credincios bătrân că odată 1-a chemat pe un vecin la biserică dar acela i-a spus că preferă să vadă Liturghia la televizor. Atunci bătrânul 1-a întrebat:

- Mă, la televizor ai văzut vreodată vaci?

- Da, am văzut. , - Şi ţi-o plăcut?

- Da, erau tare faine!

- Da le-ai putut mulge, ai băut lapte de la ele?

- Păi cum să beau mă, că erau în televizor!

- No, păi aşa şi cu Liturghia mă! Dacă o priveşti la televizor îi faină, da' de darurile ei nu ai parte. Numa' în sfânta biserică capeţi binecuvântare de la popa şi poţi primi Sfânta Cuminecătură! Nu să stai în pat cu ţâgarea-n gură!
Şi o altă întâmplare:

Doi săteni trec prin faţa unei răstigniri. Unul - ortodox - îşi face cu evlavie sfînta cruce. Celălalt - sectar penticostal - îl întreabă ironic:

- No, ce ţi-o răspuns crucea, mă?

- Ascultă mă, io nu crucea am salutat-o, ci pe Dumnezeu! Că io şi când îţi dau ţie ‘‘bună ziua’‘ nu cu tine vorbesc ci tăt cu Dumnezeu. Că îi zic: ‘‘Mulţam Doamne că ai făcut bună ziua de astăzi şi ne-ai ferit de năcaz!’‘. No, amu tu dacă înţălegi ceva bine, dacă nu tăt bine.



15 februarie:
Cu ceva vreme în urmă am avut surpriza de a-1 avea musafir pe fostul meu profesor de la Şcoala Populară de Artă din Bistriţa, dl. Macedon Retegan. Era în trecere prin Budeşti şi mi-a făcut bucuria să-mi treacă pragul.

Mi-am amintit cu nostalgie că în anii 1989-1992 am urmat unui imbold lăuntric şi am frecventat cursurile de pictură ale Şcolii de Artă. Profesorul nostru ne-a spus de la început că Şcoala de Artă nu este fabrică de pictori. Este de ajuns dacă formează un public avizat, oameni care să intre cu bucurie într-o sală de expoziţii.

Totuşi, consider că grupa de pictură a anilor '89-'92 a fost una de excepţie, fie şi pentru faptul că orele de atelier sau ieşirile în peisaj continuau întotdeauna ‘‘la o bere’‘, cu lungi discuţii despre arta plastică, muzică, arhitectură, despre cum să distingem între artă şi kitsch, sinceritate şi impostură.

Am organizat excursii la muzee din ţară, expoziţii pe holul şcolii, iar la sfârşitul anului III am ‘‘încropit’‘ o miniexpoziţie chiar în atelierul profesorului nostru. Desigur, nu erau cine ştie ce valori acolo, dar ştiu că la absolvire puteam să contemplu fascinat o lucrare abstractă, o pată de culoare, o linie... Şi tot atunci - eu, copil de ţăran dintr-un cătun uitat de lume - am învăţat să mă bucur la un concert de orgă la biserica evanghelică din oraş sau să vibrez ascultând ‘‘Iarna’‘ lui Vivaldi cu care ne delecta bunul nostru prieten Eugen - astăzi absolvent de Conservator şi violoncelist de excepţie la Cluj.

Dintre cei care frecventau cu pasiune atelierul improvizat în sala de balet a Casei Argintarului de pe strada Dornei (fie ca elevi, fie ca pasionaţi pur şi simplu) patru au absolvit ulterior Institutul de Arte Plastice din Cluj: pictorii clujeni Marius Ghenescu şi Koncz Munich Andras, pictorul şi prietenul meu Cristian Târnovan şi graficianul Marian Coman - astăzi profesori la ‘‘Corneliu Baba’‘ în Bistriţa. Un alt coleg (nu-mi mai amintesc cum îl chema) a urmat artele plastice la Bucureşti, la secţia sculptură.

Îndrăznesc să-1 amintesc aici şi pe ‘‘fratele’‘ meu Gelu Szabo cu care am colindat toate dealurile Bistriţei în căutarea ‘‘motivului’‘, un foarte bun pictor, care trăieşte astăzi singur ca un pustnic în atelierul său din localitatea Şanţ, sărac şi fericit (există în fizionomia, viaţa şi lucrările lui, asemănări izbitoare cu Van Gogh). Lipsa studiilor liceale şi a banilor 1-a făcut să nu poată urma studii superioare de artă. Am aflat chiar de la el că a avut o expoziţie la ‘‘Cuibul Visurilor’‘ din Maieru şi că a adunat, lucrând* cu o pasiune arzătoare, câteva sute de lucrări (uleiuri, acuarele, sculptură). Visul său este deschiderea unei expoziţii la Bistriţa dar nu s-a aflat încă un Mecena local care să-1 sprijine.

Cât despre mine, am fost chemat să slujesc Duhului Frumuseţii, urmând teologia. Trăiesc cu nostalgia anilor în care aveam timp să-mi întrupez pe pânză visele şi obsesiile. Arta preoţiei ca şi marea artă în general, nu se poate face ‘‘în timpul liber’‘. Uneori îmi lipseşte mult mirosul uleiurilor, al pânzei proaspăt grunduite, fermecătoarea dezordine din atelier.

Pictorul Ion Dumitriu: ‘‘Să nu existe timp, doar pictură ‘‘.

Teodor Harşia: ‘‘E aşa de dulce chinul acesta al picturii! Nu te lasă să-ţi pierzi iluziile. Te stoarce, te dărâmă şi-ţi dă alte speranţe’‘.

Părintele Galeriu către pictorul Sorin Dumitrescu: ‘‘Aaa, păi dumneavoastră artiştii, sunteţi imediat după preoţi ca rang duhovnicesc’‘.

Hotărât lucru, mi-e foarte dor de ‘‘dulcele chin al picturii’‘. Poate, totuşi, cândva...


22 februarie, Duminica izgonirii lui Adam din rai:
Predică despre ascultare, post şi pocăinţă. În Ortodoxie ascultarea faţă de duhovnic înseamnă a te supune voii lui Dumnezeu Care îţi va vorbi prin preotul tău în Spovedanie. Sfatul şi canonul primit este cuvântul Domnului pentru tine, pe care însă îl vei înţelege doar împlinindu-1.

După Liturghie, vizită la o familie de romi din sat. Se adună mai mulţi vecini. Prozelitismul sectar s-a îndreptat în ultima vreme spre familiile de romi care, se potrivesc de minune cu metodele şi nivelul de învăţătură al ereticilor. Unul dintre ţigani -cu reale probleme psihice, alcoolic şi scandalagiu, trisfertoanalfabet - deşi merge la sectă abia de o lună, este ‘‘expert’‘ în Biblie, lucru care mi se pare o adevărată crimă spirituală. A da Biblia pe mâna unui astfel de om este ca şi cum după o operaţie foarte grea i-ai da bolnavului să mănânce grătare şi fripturi. După cele câteva ‘‘lecţii’‘ biblice pe care i le-a ‘‘predat’‘ predicatorul, el a înţeles că fariseul Nicodim era creştin botezat de mic (!) şi în cunoscuta discuţie de taină cu Hristos (Ioan 3, 5) Acesta îi cere să se boteze a doua oară! Nu are rost să continuăm discuţia.

Totuşi, mă întreb de ce dacă preotul îi cere unui beţiv să se lase de băutură, acesta nu-1 ascultă, iar dacă merge la sectă se lasă (măcar de ochii lumii). Aflu mai târziu, cercetând scrierile Părinţilor: dracii alcoolului sunt mai mici decât dracii ereziei. Fără îndoială, beţivul se poate întoarce din patima sa, mai are o şansă: o boală gravă, un accident, o mare cumpănă în viaţă sau prin rugăciunile stăruitoare şi răbdarea celor apropiaţi. Am întâlnit cazuri de alcoolici care, pe patul de moarte, s-au căit sincer de păcatele lor. Dar, ereticul, săvârşind păcat împotriva Duhului Sfânt şi rupându-se de harul Sfintelor Taine, de Trupul Bisericii, foarte greu se va mai întoarce din rătăcirea lui, nefiind capabil să-şi vadă păcatele şi să le mărturisească cerând iertare. Căci, se ştie, singurul păcat care nu se iartă este păcatul nespovedit. Ramură uscată, ruptă din trunchiul Hristos, ereticul nu mai este ispitit de diavolul, căci diavolul nu se războieşte cu cei pe care îi are de partea sa, ci cu cei care refuză să i se supună.

Promit să revin când va fi acasă şi soţia gazdei care şi ea ‘‘s-a predat’‘ la penticostali de aproape un an.


  1   2   3   4   5   6   7   8   9


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©kagiz.org 2016
rəhbərliyinə müraciət