Ana səhifə

V feodor mihailovici dostoievski


Yüklə 1.72 Mb.
səhifə1/28
tarix04.06.2016
ölçüsü1.72 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   28
F.M. Dostoievski

FRAŢII KARAMAZOV

- V

FEODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI, romancier, povestitor şi jurnalist, a intrat în istoria literaturii ruse cu o operă de un calibru neobişnuit. Scrierile sale, pe măsura apariţiei, l-au surprins, l-au tulburat şi l-au solicitat pe cititor, neputînd fi receptate cu indiferenţă. Scriitor cu un destin personal şi literar dureros şi fascinant, el a cunoscut aclama-rea şi acuza, veneraţia şi repudierea, toate ducînd în final la inegalabila lui faimă, arta sa determinînd în mod hotârîtor evoluţia romanului modern.

Se naşte în 1821 la Moscova, urmează cursurile şcolii militare de ofiţeri de geniu, dar după absolvire se dedică în totalitate scrisului. în 1846 debutează cu Oameni sărmani, povestire urmată de alte romane şi povestiri din viaţa peters-burghezâ.

Condamnat la moarte în 1849 pentru vina de a fi luat parte la întîlnirile unor intelectuali radicali, sentinţa îi este apoi comutată la muncă silnică şi deportare în Siberia, experienţele acelor ani aflîndu-şi expresia artistică în Amintiri din Casa morţilor (186l-62). Eliberat în 1854, se căsătoreşte, călătoreşte în Europa şi înfiinţează împreună cu fratele său Mihail revista "Epoha", în care apar în foileton însemnări din subterană. Primul său roman important, Crimă şi pedeapsă, vede lumina tiparului în 1866. în anul următor se recăsătoreşte, aflîndu-şi fericirea conjugală alături de Arma Smitkina. Urmează celelalte romane: Idiotul (1868-69), Demonii (187l-72), iar între 1879-80, ultima sa scriere, considerată şi capodopera creaţiei sale, Fraţii Karamazov.

Moare în 1881 la Sankt Petersburg.

F.M. DOSTOIEVSKI

FRAŢII KARAMAZOV



Roman în patru părţi cu epilog

I

:m

m

RAO CLASIC

RAO International Publishing Company S.A. P.O. Box 2-l24 Bucureşti, ROMÂNIA

(D.M.HOCTOEBCKHfi tPArbU, KAPAMA3OBU

CoGpaiiMH coqMHeHun Tom .a

MocKBa. 1958

Traducere din limba rusă

OVIDIU CONSTANTINESCU

ISABELLA DUMBRAVĂ

Copyright© 1997

RAO International Publishing Company S.A. pentru versiunea în limba română

Coperta colecţiei DONE STAN

Pe copertă

V.G. ŞVARŢ, Cortegiul ţarinei mergînd la rugăciune primăvara, în timpul domniei ţarului Alexei Mihailovici (detaliu)

Tiparul executat de

ALFOLDI NYOMDA AG

Debrecen, Ungaria

Septembrie 1997 ISBN 973-576-l44-0

Dedicată


Annei Grigorievna DOSTOIEVSKAIA

„Amin, amin, grăiesc

vouă, grăuntele de grîu,

cînd cade pe pămînt,

dacă nu va muri râmîne

stingher; dacă va muri,

aduce multă roadă."

(Evanghelia după loan, cap. XII, 24.)



aă0f'

^

CUPRINS


Din partea autorului / 11 Partea întîi

Cartea întîi

Istoricul unei familii oarecare

I Fiodor Pavlovici Karamazov/ 17

II Fiodor Pavlovici se descotoroseşte de primul său fiu/21

III Cea de-a doua căsătorie şi odraslele respective / 2.5



IV

Cel de-al treilea fiu, Alioşa / 33

V

Stareţii / 44

Cartea a doua

0 reuniune fără rost

»


I

Sosirea la mănăstire / 56

II

Bătrînul măscărici / 63

III

Muierile credincioase / 76

IV

0 cucoană mai puţin credincioasă / 86

V

Amin! Amin! / 96

VI

De ce mai face umbră pâmîntului




omul acesta! / 108

VII

Un seminarist carierist /122

VIII Scandalul/133

kmm

Cartea a treia Senzualii

I în odăile slugilor /146

II Lizaveta Smeridioşciaia /153

III Spovedania unei inimi arzătoare, în versuri/159

IV Spovedania unei inimi arzătoare. Anecdotică/ 171

V Spovedania unei inimi arzătoare. „Răvăşită"/181

VI Smerdiakov /192

VII O controversă/199

VIII La un păhărel de coniac / 206

IX Senzualii/215

X Amîndouă împreună / 222

XI încă o reputaţie pierdută / 237

Partea a doua

Cartea a patra Dezlănţuiri isterice

I Părintele Ferapont / 251

II Acasă la Fiodor Pavlovici / 265

III Cînd îţi pui mintea cu şcolarii / 271

IV Acasă la doamna Hohlakova / 277

V O criză de isterie în salon / 285

VI O altă criză de isterie într-o izbă / 302

VII Şi la aer curat/314

Cartea a cincea Pro şi contra

I Legămîntul / 329

II Smerdiakov cu chitara / 344

III Fraţii au prilejul să se cunoască mai îndeaproape / 353

IV Răzvrătirea / 365

V Marele Inchizitor / 3 81

VI Un capitol care deocamdată nu e prea limpede / 412

VII „E o plăcere să stai de vorbă cu un om deştept" / 427

Cartea a şasea Călugărul rus

I Părintele Zosima şi oaspeţii lui / 438

II întîmplări din viaţa ieromonahului stareţ Zosima răposat întrul Domnul, povestite de el însuşi şi scrise de Aleksei Fiodorovici Karamazov / 444

III Din vorbele rostite de stareţul Zosima şi din învăţăturile sale / 486

„■mm

>,$!»■

DIN PARTEA AUTORULUI '

în momentul acesta, cînd mă pregătesc să aştern pe hîrtie viaţa eroului meu, Aleksei Fiodorovici Karamazov1, mă simt oarecum încurcat. Şi iată de ce: deşi spun că este eroul romanului meu, îmi dau seama că Aleksei Fiodorovici nu e nici pe departe ceea ce se cheamă un om mare; mă aştept, deci, să mi se pună o seamă de întrebări inevitabile, bunăoară: „Prin ce este remarcabil Aleksei Fiodorovici al dumitale, de vreme ce l-ai ales ca erou? Ce anume a făcut? Cine îl cunoaşte şi prin ce a devenit el cunoscut? De ce eu, cititor, trebuie să-mi pierd vremea cercetînd viaţa lui?"

întrebarea din urmă este cu atît mai dificilă cu cît n-aş avea altceva de răspuns decît: „Poate c-o să vă daţi seama din roman". Dar dacă citind romanul, asta n-o să se întîmple, lumea nu va fi de acord cu însemnătatea lui Aleksei Fiodorovici al meu? O spun fiindcă mi-e teamă că, din păcate, aşa va fi. Pentru mine este într-adevăr un om cu totul deosebit, dar am cele mai mari îndoieli că voi reuşi să-l conving pe cititor că Aleksei Fiodorovici este, probabil, un aşa-numit om de acţiune, dar care se manifestă într-un fel destul de vag, de nedefinit. De altfel, nici nu cred că s-ar putea în ziua de azi să pretindem unui om ca în tot ce face să urmărească un ţel precis. Un lucru totuşi e sigur, şi anume, că eroul meu este un om original, dacă nu chiar ciudat. Originalitatea şi ciudăţenia lui însă mai mult îi dăunează decît îi conferă vreun drept la atenţia semenilor săi, mai ales în timpurile noastre, cînd lumea caută să asocieze cazurile

1 „Karamazov" - modificare a numelui cunoscutului terorist Karakozov, care a sâvîrşit atentatul din 4 aprilie 1866 împotriva ţarului Alexandru al II-lea. în notele pregătitoare la roman Dostoievski face direct aluzie la Dmitri Karakozov.

DOSTOIEVSKI

particulare şi să descopere o semnificaţie cît de cit generala în haosul care domneşte pretutindeni. Iar un om ciudat este, de cele mai multe ori, un caz particular, izolat. Nu-i aşa?

Dacă nu sînteţi însă de acord cu ultima afirmaţie şi-mi veţi răspunde: „Ba nu, nu-i aşa", sau „Nu totdeauna e aşa", atunci s-ar putea sa mă simt ceva mai liniştit în ce priveşte importanţa eroului meu, Aleksei Fiodorovici. Fiindcă un om ciudat nu numai că „nu este totdeauna" un caz particular, izolat, ci, de multe ori, s-ar putea ca tocmai el să deţină cele mai caracteristice trăsături ale epocii respective, în timp ce contemporanii lui să fi fost smulşi cu toţii, dintr-o cauză ori alta, de o răbufnire năprasnică de vînt din ansamblul vieţii.

La drept vorbind, aş fi putut foarte bine să renunţ la toate aceste lămuriri destul de anoste şi de confuze şi să încep romanul fără nici un fel de preambul, zicîndu-mi: dacă e sor­tit să placă, lumea o sâ-l citească şi aşa. Nenorocirea este însă alta, şi anume, că biografia eroului meu e una singură, iar aici avem de-a face cu două romane1. Mai important mi se pare a fi cel de-al doilea dintre ele, care înfăţişează viaţa actuală a eroului meu, ceea ce face el chiar în clipa de faţa, în timp ce primul roman prezintă lucruri petrecute încă acum treisprezece ani şi nici nu e, de fapt, un roman, ci numai un moment din prima tinereţe a eroului. Nu mă pot lipsi totuşi de el, fiindcă multe dintre împrejurările zugrăvite în cel de-al doilea roman n-ar putea fi altfel înţelese cum trebuie. Lucru ce mă pune într-o încurcătură şi mai mare decît cea despre care vorbeam mai înainte: din moment ce eu însumi, biogra­ful, consider că şi un singur roman ar fi încă prea mult pen­tru un erou atît de modest şi de nedefinit ca al meu, cum îmi

1 Dostoievski intenţiona să scrie un al doilea roman despre Karamazovi. acţiunea căruia trebuia sa se plaseze la sfîrşitul deceniului al 8-lea şi începutul deceniului al 9-lea al secolului. După mărturiile Annei Grigorievna Dostoievskaia - născută Snitkina (1846-l918), cea de-a doua soţie a scriitorului, - acesta avea de gînd sa dedice in întregime anul 1881 scrierii Jurnalului, iar anul 1882 continuării Fraţilor Karamazov. Moartea l-a împiedicat să-şi realizeze proiectul.

FRAŢII KARAMAZOV

13

permit în cazul acesta să mă prezint cititorului cu două şi în ce fel justific asemenea înfumurare din partea mea?



Cum nu mă simt în stare să răspund la aceste întrebări, am decis să le ocolesc pur şi simplu, lăsîndu-le neclarificate. Fireşte, un cititor dotat cu oarecare perspicacitate va fi ghicit de mult că tocmai aici voiam să ajung, şi pe bună dreptate poate fi supărat că irosesc în zadar un timp atît de preţios cu o vorbărie inutilă. De data aceasta pot răspunde lămurit că dacă am irosit un timp preţios cu vorbe inutile am făcut-o, în primul rînd, din politeţe, iar în al doilea rînd, fiindcă la mijloc este un şiretlic: orişicum, l-am prevenit, chipurile, dintru început pe cititor. De altfel, ca să spun drept, sînt mulţumit că romanul s-a împărţit de la sine în două părţi distincte, „păstrînd totuşi unitatea de ansamblu"; după ce va şti ce cuprinde primul roman, cititorul va fi în măsură să hotărască singur dacă merită sau nu să înceapă lectura celui de-al doilea. Bineînţeles, nu pretind nimănui să le citească, dimpotrivă, orişicine e liber să azvîrle cartea după ce va fi parcurs două pagini din primul roman ca să nu mai pună niciodată mîna pe ea. Există, totuşi, unii cititori delicaţi - şi spunînd asta mă gîndesc în primul rînd la toţi cititorii ruşi -care vor ţine cu tot dinadinsul să persevereze pînă la sfîrşit, ca să nu comită cumva vreo eroare în imparţiala lor judecată. Tocmai faţă de aceşti cititori mă simt cu inima împăcată: cu toată conştiinciozitatea şi pedanteria de care dau dovadă, le ofer motivul cel mai temeinic ca să lase cartea din mînă de la primul capitol. Şi cu aceasta am încheiat ceea ce voiam să spun în precuvîntare. Sînt de acord cu domniile voastre că nu avea nici un rost, dar din moment ce am scris-o, de ce să nu rămînă?

Şi acum, să trecem la fapte.


PARTEA ÎNTÎI

CARTEA INTII ISTORICUL UNEI FAMILII OARECARE

I FIODOR PAVLOVICI KARAMAZOV

Aleksei Fiodorovici Karamazov era cel de-al treilea fiu al lui Fiodor Pavlovici Karamazov, un moşier de la noi din judeţ, a cărui moarte tragică, survenită în împrejurări miste­rioase exact acum treisprezece ani - dar despre asta o să am prilejul să vorbesc mai pe larg ceva mai încolo - stîrnise la un moment dat oarecare vîlvă în jurul numelui său (aşa se şi explică faptul că lumea îşi mai aducea şi acum aminte de el). Deocamdată mă voi mulţumi să vă spun doar că acest „moşier" (cum i se zicea, deşi, în toată viaţa lui, aproape că n-a locuit la el, la moşie) era un personaj ciudat; totuşi, ca tip omenesc, nu constituia deloc o excepţie: Fiodor Pavlovici nu era numai o canalie şi un desfrînat, dar, în acelaşi timp, şi un om absurd; trebuie să adaug însă că făcea parte din acea categorie de inşi care, oricît de absurzi ar fi, se pricep de minune să-şi aranjeze afacerile patrimoniale, singurul lucru pare-se la care se pricep cu adevărat. Aşa, bunăoară, Fiodor Pavlovici îşi începuse cariera fără să aibă mai nimic, fiindcă moşia lui era destul de săracă: se ducea pe la mesele altora, mîncînd azi aici, mîine dincolo, ajungînd să trăiască pe spinarea unor boieri mai cu dare de mînă; ca după moartea lui să iasă la iveală că lăsase o avere care se ridica la aproape o sută de mii de ruble bani gheaţă. Şi cînd te gîndeşti că toată viaţa lui fusese cel mai absurd şi mai aiurit de la noi din judeţ! Repet: nu este vorba de prostie - majoritatea celor în genul său sînt oameni destul de inteligenţi şi mai au, pe


DOSTOIEVSK1

FRAŢII KARAMAZOV

19

deasupra, şi o anumita şiretenie —, ci de o comportare absurdă, care are un caracter specific, aş spune chiar



naţional.

Fiodor Pavlovici fusese însurat de două ori şi avea trei fii: cel mai mare, Dmitri Fiodorovici, de la soţia dintîi, iar ceilalţi — Ivan şi Aleksei - din a doua căsătorie. Prima lui soţie era dintr-o familie de boieri, Miusov, oameni cu stare şi bine văzuţi la noi în judeţ. Cum se făcea totuşi că o fata fru­moasă, cu zestre, şi pe deasupra inteligenta, dezgheţată - ca atîtea fete din generaţia noastră, dar care se întîmpla să mai apară pe ici, pe colo şi în trecut - fusese în stare să se mărite cu un „terchea-berchea", cum era considerat Fiodor Pavlovici pe atunci, asta n-aş mai putea să vă spun. Am cunoscut cîndva o domnişoară din generaţia „romantică" de altădată, care, după cîţiva ani de tainică iubire pentru un domn - cu care de altfel s-ar fi putut mărita oricînd în modul cel mai liniştit - a sfîrşit totuşi prin a născoci fel de fel de piedici de netrecut şi, într-o noapte vijelioasă, şi-a făcut seama, aruncîndu-se de pe un mal înalt ca o stîncă, în apele destul de adînci şi repezi ale unui rîu; şi s-a înecat doar dintr-o fantezie, numai şi numai ca s-o imite pe Ofelia lui Shakespeare; îmi vine chiar să cred câ lucrurile s-ar fi schim­bat dacă acea stîncâ - pe care mai demult o avusese în vedere şi o îndrăgise - n-ar fi fost atît de poetică şi dacă în locul ei s-ar fi aflat un mal neted şi foarte prozaic, poate că atunci fata nu s-ar mai fi sinucis. Faptul este perfect autentic şi sînt convins că în ultimele două-trei generaţii cazurile acestea au fost destul de frecvente în istoria poporului nos­tru. Tot aşa şi cu Adelaida Ivanovna Miusova; măritişul ei ■ fusese, fără doar şi poate, efectul unor influenţe străine, rezultatul „frămîntârilor unui suflet captiv"1. Poate că voise sâ-şi afirme astfel independenţa feminină, să protesteze împotriva condiţiilor sociale, împotriva despotismului fami-

1 Expresie împrumutată dintr-o poezie a lui Lermontov (Nu crede, nu te-n-crede-n tine, visatorule tînăr - 1839).
liei şi al rudelor, în timp ce, pe de altă parte, imaginaţia ei indulgentă reuşise s-o convingă - deşi numai pentru o clipă -că Fiodor Pavlovici, pe care toată lumea îl ştia ca pe un linge-blide, ar fi în realitate unul dintre cei mai curajoşi şi mai ascuţiţi la limbă oameni ai epocii aceleia de tranziţie spre alte vremuri mai bune, cînd de fapt individul nu era decît un biet măscărici răutăcios, atîta tot. Ceea ce o încîntase mai ales pe Adelaida Ivanovna fusese latura aven­turoasă a măritişului ei, adică răpirea. în ceea ce-l priveşte pe Fiodor Pavlovici, prin însăşi poziţia pe care o avea în soci­etate, era omul cel mai potrivit pentru asemenea lovituri de teatru, fiindcă dorea din tot sufletul şi cu orice preţ să parvină; iar ca să intri într-o familie bună şi să mai iei şi zestre pe deasupra era, desigur, un lucru foarte ispititor. Cît despre dragoste reciprocă, ea nu exista - pare-se - deloc, nici din partea miresei, nici din partea lui, deşi Adelaida Ivanovna era o fată într-adevăr frumoasă. A fost, cred, în felul său, unicul caz în viaţa lui Fiodor Pavlovici - un bărbat altfel foarte senzual, gata oricînd să se aprindă de cum vedea o fustă. Adelaida Ivanovna era, aşadar, excepţia, fiind singura femeie care nu-i spunea nimic.

Aproape imediat după ce fugise cu dînsul, Adelaida Ivanovna deschisese ochii asupra bărbatului ei şi-şi dăduse seama că nu simte nimic altceva pentru el decît dispreţ. Lucrurile stînd astfel, urmările căsătoriei nu întîrziară să se arate. Şi cu toate că familia miresei se resemnase destul de repede, ba chiar acceptase să-i încredinţeze fugarei zestrea cuvenită, cei doi soţi duseseră din primele zile o viaţă agi­tată, de certuri interminabile. Se spune că, în ciuda neînţelegerilor, tînăra căsătorită dăduse totdeauna dovadă de nobleţe şi frumuseţe de caracter, arătîndu-se cu mult supe­rioară soţului său; acesta, după cum s-a aflat acum, pur şi simplu pusese mîna pe toată averea Adelaidei - aproape douăzeci şi cinci de mii de ruble - chiar din momentul cînd ea o căpătase, bani gheaţă, care s-au şi dus pe apa Sîmbetei. In foaia de zestre mai erau trecute un cătun şi o casă destul



20

DOSTOIEVSKI

de arătoasă la oraş, pe care, bineînţeles, Fiodor Pavlovici încercase în fel şi chip să şi le însuşească printr-un act legal­izat, şi cine ştie dacă nu şi-ar fi ajuns scopul numai şi numai fiindcă soţia sa, scîrbită pînă în adîncul sufletului şi sătulă pînâ-n gît cînd îl vedea cum îi cerşeşte banii şi încearcă s-o şantajeze cu atîta cinism, se simţea prea istovită ca să-i mai ţină piept şi ar fi dat orice numai s-o lase în pace. Din feri­cire, familia intervenise la timp, retezînd ghearele jecmănitorului. Se ştie, de asemenea, că de multe ori soţii ajungeau chiar la bătaie şi că în astfel de ocazii nu Fiodor Pavlovici, ci Adelaida Ivanovna se dovedea mai iute de mină. Era o femeiuşcă brunetă, impulsivă, aprigă la mînie, îndrăzneaţă şi pe deasupra înzestrată cu o putere fizică la care nu te-ai fi aşteptat. Pînă la urmă, ea îşi luase lumea în cap şi plecase cu un seminarist, un amărît de învăţător sărac lipit pămîntului, lăsînd în seama lui Fiodor Pavlovici un copil de trei ani - Mitea. Văzîndu-se singur, Fiodor Pavlovici nu găsise altceva mai bun de făcut decît sâ-şi transforme imediat casa într-un fel de harem şi s-o ţină numai în chefuri zgomotoase, iar cînd se sătura de beţii, să colinde gubernia în lung şi-n lat, povestind cu lacrimi în ochi orişicui voia sâ-l asculte despre infamia Adelaidei Ivanovna; lamentările lui cuprindeau mai totdeauna o serie de amănunte din viaţa conjugală, pe care orice soţ tare s-ar ruşina să le dea în vileag faţă de nişte străini. Mai mult, s-ar fi zis că rolul de soţ încornorat pe care-l juca în ochii lumii ca şi toate detaliile intime nu numai că-i făceau plăcere, ci chiar îl şi măguleau. „Te lauzi de parc-ai fi fost avansat în grad, de parcă nici n-ai fi dat de necaz", îi spuneau unii mucaliţi. Alţii susţineau că omul se simte pur şi simplu fericit că, în sfîrşit, avea prilejul să facă pe clovnul, prefăcîndu-se într-adins, ca lumea să rîdă şi mai cu poftă, câ! nu observă ridicolul acestei situaţii. Cine ştie, poate că totuşi' nu era decît o naivitate din partea lui. După cîtva timp, Fiodor Pavlovici izbutise să dea de urma fugarei. Sărăcuţa sej afla la Petersburg, unde se refugiase cu seminaristul ei,|

FRAŢII KARAMAZOV

apucînd pe calea celei mai depline emancipări. Fiodor Pavlovici începu să se frămînte şi-şi puse în gînd să plece la Petersburg. Pentru ce? Nici el probabil n-ar fi ştiut să spună. Şi ar fi şi plecat, desigur, dacă, luînd această hotărîre, nu s-ar fi simţit îndreptăţit să tragă mai înainte un chef zdravăn ca să prindă curaj. Tocmai atunci însă, familia neveste-sii fusese înştiinţată că biata de ea murise la Petersburg. Murise subit, într-o mansardă, după unii, de febră tifoidă, după alţii, răpusă de foame. în momentul cînd Fiodor Pavlovici aflase vestea, era beat turtă; se zice c-ar fi ieşit valvîrtej în stradă, strigînd de bucurie, cu braţele ridicate la cer: „Slobozeşte acum pe robul tău!" Unii susţin totuşi că plîngea cu hohote, ca un copilaş, încît ţi se rupea inima auzindu-l, oricît ţi s-ar fi părut de respingător. Şi poate să fi avut dreptate şi unii, şi alfii, adică să fi fost fericit, pentru câ se văzuse în sfîrşit liber, şi să fi şi plîns moartea celei care-i dăruise libertatea. Oamenii, cît ar fi ei de răi, sînt adeseori mai naivi decît s-ar putea crede şi au o candoare pe care nimeni nu le-ar bănui-o. Ca oricare dintre noi de altfel.

II

FIODOR PAVLOVICI SE DESCOTOROSEŞTE DE PRIMUL SĂU FIU



Nu e greu să ne închipuim ce fel de tată putea să iasă dintr-un om ca Fiodor Pavlovici şi ce educaţie putea el să dea unui copil. Procedase, deci, exact aşa cum era de aştep­tat, pârăsindu-şi cu desâvîrşire şi definitiv odrasla zămislită cu Adelaida Ivanovna, şi nu din ură sau dintr-un sentiment de mîndrie conjugală rănită, ci pentru câ uitase pur şi simplu câ avea un fiu. Aşa se face că în vreme ce el împuia capul tuturor cu tînguirile lui lâcrămoase, făcînd din casa lui un adevărat locaş de desfrîu, băieţaşul, Mitea, care abia împlinise trei anişori, ajunsese să fie ocrotit de Grigori, o slugă credincioasă. Dacă acesta n-ar fi avut atunci grijă de

22

bietul copil, în toata casa nu s-ar fi găsit cineva care să-i primenească măcar câmăşuţa. Rudele din partea mamei păreau că nici nu se sinchisesc de existenţa lui, mai ales în primul an. Bunicu-său, domnul Miusov, tatăl Adelaidei Ivanovna, încetase din viaţă; bunica, râmînînd văduvă, se mutase la Moscova, unde căzuse bolnavă la pat, iar cît priveşte surorile maicâ-sii, se măritaseră între timp, aşa încît aproape un an de zile Mitea rămăsese în izba lui Grigori. De altfel, chiar dacă taicâ-său şi-ar fi amintit de el (oricum, nu se putea sâ nu ştie că are un copil), l-ar fi ţinut tot aşa surghi­unit în izba lui Grigori, fiindcă - orice s-ar zice - băiatul ar fi fost totuşi o piedică pentru viaţa lui dezmăţată. Tocmai atunci întîmplarea făcuse sâ se întoarcă în ţară un văr de-al răposatei, anume Piotr Aleksandrovici Miusov, care fusese pînă atunci la Paris şi care mai apoi avea să plece din nou, pentru mulţi ani, în străinătate. Pe vremea la care ne referim însă, Miusov era în floarea tinereţii, un om cu totul deosebit de restul familiei, cultivat şi umblat prin lume, obişnuit cu viaţa marilor capitale, european pînâ în vîrful degetelor - şi ăşa avea să râmînâ toată viaţa - şi, pînă la sfîrşitul zilelor sale, un liberal de tipul celor de pe la 1840-l850. Miusov, de altfel, era în legătură cu o serie întreagă de liberali din ţară, ca şi din străinătate, oameni cu cele mai avansate idei ale epocii: îi cunoscuse personal pe Proudhon1 şi pe Bakunin2; iar la bătrîneţe nu era plăcere mai mare pentru el decît sâ vorbească despre evenimentele petrecute în cele trei zile3 ale revoluţiei franceze din februarie 1848, la care - după cum

1 Pierre Joseph Proudhon (1809-l865), filosof şi economist francez, ilustru reprezentant al anarhismului; i-a cunoscut personal pe Bakunin,,' Herzen, Lev Tolstoi. în scrierile sale, Dostoievski s-a referit adesea la el. j

2 Mihail Aleksandrovici Bakunin (1814—1876), revoluţionar rus, unul din-| tre fondatorii şi ideologii anarhismului şi narodnicismului, prieten cu| Belinski, Herzen, Turgheniev. Dostoievski l-a întîlnit prima oara la Londra,| in 1862. |

3 Acestea sînt: 22 februarie, cînd a început revolta poporului împotrivi aristocraţiei si guvernului; ziua următoare cu ciocniri armate şi lupte io, baricadă; şi 24 februarie, cea a victoriei temporare a insurgenţilor! materializată în demisia guvernului Guizot, abdicarea regelui şi proclamare^ celei de-A Doua Republici.

lăsa sâ se înţeleagă - ar fi luat şi el parte, luptînd efectiv pe baricade. Era poate cea mai frumoasa amintire a lui din tinereţe. Ca situaţie materială, eră un om înstărit, stăpîn peste o mie de suflete, aşa cum se socoteau avuţiile altădată. Avea o moşie de toată frumuseţea în împrejurimile oraşului, înve­cinată cu pămînturile vestitei noastre mînăstiri, cu care -încă din anii tinereţii, de cînd intrase, adică, în posesiunea moştenirii - Piotr Aleksandrovici era în proces şi pârea c-o să mai fie încă multă vreme pentru nu ştiu ce drepturi asupra pescuitului în rîu sau a tăierii copacilor din pădure - nu mai ţin minte. Procesul îl deschisese numai aşa, din principiu, considerînd ca pe o datorie a sa de cetăţean luminat să lupte împotriva „clericaliştilor". Aflînd totul despre Adelaida Ivanovna, de care-şi aducea foarte bine aminte, bineînţeles fiindcă o admirase cîndva pentru frumuseţea ei, precum şi despre existenţa lui Mitea, Piotr Aleksandrovici se decisese să intervină, cu tot dispreţul pe care-l avea pentru Fiodor Pavlovici şi toată indignarea ce clocotea în inima lui tînără. Abia atunci avusese prilejul sâ-l cunoască. Piotr Aleksandrovici îi declarase din capul locului câ dorea să ia copilul în grija lui sâ-l crească şi sâ-l educe. Mai tîrziu, Miusov va povesti - ca un lucru semnificativ pentru carac­terul individului - că în momentul cînd îi pomenise despre Mitea, Fiodor Pavlovici făcuse o mutră mirată, ca şi cum nu înţelegea despre cine-i vorbă şi nici habar n-ar fi avut că la el în casa se afla un copil mic. Piotr Aleksandrovici, fireşte, putea foarte bine să exagereze, totuşi, imposibil sâ nu fi fost şi un grăunte de adevăr în spusele lui. Ce-i drept, lui Fiodor Pavlovici îi plăcuse totdeauna sâ joace teatru, intrînd în pielea celor mai diverse personaje, adeseori chiar fâră vreun rost, dacă nu chiar în detrimentul său, ca în cazul de mai sus, bunăoară. Ceea ce de altfel este o particularitate constatată la o serie întreagă de oameni, dintre care unii infinit superiori lui Fiodor Pavlovici. Piotr Aleksandrovici luase în serios toată treaba şi reuşise să fie numit (împreună cu Fiodor Pavlovici) tutorele copilului, câruia maică-sa îi lăsase o moşioarâ şi o casă în oraş. Mitea se mutase, aşadar, la unchiul său de-al doilea, Miusov, care, fiind holtei, după ce pusese la


  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   28


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©kagiz.org 2016
rəhbərliyinə müraciət