Ana səhifə

Crimă Şi pedeapsă F. M. Dostoievski


Yüklə 2.1 Mb.
səhifə1/31
tarix22.06.2016
ölçüsü2.1 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   31
CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ
F. M. Dostoievski




Campania:

CITEŞTE GRATUIT O CARTE“


Într-o lume în care trebuie să plăteşti şi când respiri,

Editura NAŢIONAL vine cu o ofertă imbatabilă.

Poţi lectura această carte, o poţi copia şi stoca în propria bibliotecă virtuală, după cum vrei.

Citeşte-o acasă, la şcoală sau la serviciu, în metrou ori în parc, pe computer,

laptop, tabletă sau telemobil. Noi nu ne supărăm, dčar nu încerca să scoţi bani din treaba asta,

fiindcă încalci „Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe“.


Fii prietenul nostru!

Înscrie-te în Clubul NAŢIONAL şi vei avea numai de câştigat!
Editura NAŢIONAL

- 2014 -


ISBN: 978-973-659-259-1

Capitolul I
Într-una din zilele dogoritoare de la începutul lunii iulie, un tânăr ieşi pe înserate din cămăruţa în care sta cu chirie la nişte locatari din ulicioara S. Şi, ajuns în stradă, se îndreptă încet şi oare­cum nehotărât spre podul K.

Pe scară avusese noroc să se strecoare fără a se întâlni cu gazda. Cămăruţa lui se afla la mansarda unei clădiri înalte, cu patru etaje, şi semăna mai degrabă cu un dulap decât cu o odaie. Iar gazda care-i închiriase această chilie, cu masa şi curăţenia incluse în preţ, locuia cu câteva trepte mai jos, într-un apartament separat. De câte ori ieşea din odaie, tânărul era nevoit să treacă prin faţa bucătăriei, a cărei uşă era mai întotdeauna larg deschisă spre scară, şi, de fiecare dată, avea o senzaţie bolnăvicioasă de teamă, de care îi era ruşine şi care îl făcea să se încrunte. Era dator vândut gazdei şi se temea să dea ochii cu ea.

Nu că ar fi fost laş sau sfios din fire, dimpotrivă, dar de la o vreme se afla într-o stare de încordare şi iritare nervoasă vecină cu ipohondria. Se închisese în el însuşi şi se izolase într-atâta de toată lumea, încât ajunsese să se teamă nu numai de întâlnirea cu gazda, dar de orice relaţii cu oamenii. Îl copleşea sărăcia, deşi în ultima vreme nici aceasta nu-i mai apăsa. Nu-şi mai vedea deloc de ocupaţiile zilnice, mai mult chiar: nici nu voia să mai ştie de ele. De fapt, nu se temea câtuşi de puţin de gazdă, orice planuri ar fi clocit împotriva lui. Dar decât să se oprească pe scară, să asculte tot soiul de nerozii despre acele nimicuri ale vieţii de toate zilele, de care nu se sinchisea, şi să audă cererile insistente de a achita chiria, ameninţările, văicărelile ei, iar el să se scuze, să mintă, căutând să scape - nu, mai bine să se strecoare ca o pisică pe scară şi s-o şteargă neobservat.

De altminteri, de astă dată, după ce ajunse în stradă, el singur se mira de teama lui de a-şi întâlni creditoarea.

„Când te gândeşti ce faptă pun eu la cale, şi să-mi fie frică de asemenea fleacuri! se gândi el, zâmbind ciudat. Hm... da... Totul, totul e în mâinile omului şi el lasă totul să-i scape numai şi numai din pricina laşităţii... asta este o axiomă... Sunt curios să ştiu: de ce anume se tem mai tare oamenii? Să facă un pas nou, să rostească un cuvânt nou, nemairostit, de asta se tem ei mai tare!... Dar văd că am început să trăncănesc... Şi de aceea nu fac nimic, pentru că trăncănesc! S-ar putea însă să fie tocmai pe dos: trăncănesc fiindcă nu fac nimic. Am ajuns un palavragiu în luna asta din urmă, de când tot zac zile întregi în ungherul meu şi mă gândesc la... fantas­magorii! Ia să vedem pentru ce am pornit-o la drum? Sunt eu în stare să fac asta? Să fie asta ceva serios? Nu, nu este deloc serios. E numai un joc al închipuirii, cu care caut să mă amăgesc: o nălucire! Da, s-ar putea să nu fie decât o nălucire!”

Afară era o căldură copleşitoare, zăpuşeală, lumea se înghesuia pe trotuare, pretutindeni se zăreau grămezi de var, de cărămizi, schele, praf, şi peste tot domnea acea putoare specifică din timpul verii, binecunoscută oricărui locuitor al Petersburgului, căruia nu-i da mâna să-şi închirieze o vilă la ţară; acestea toate impresionară neplăcut nervii şi aşa destul de zdruncinaţi ai tânărului. Duhoarea nesuferită a crâşmelor, foarte numeroase în acea parte a oraşului, şi beţivii, pe care-i întâlnea la tot pasul, deşi era zi de lucru, întăreau coloritul trist şi respingător al priveliştii. O clipă, trăsăturile fine ale tânărului oglindiră un sentiment de adânc dezgust. Era deosebit de frumos: înalt, cu trup subţire şi mladios, avea ochi negri, splendizi, şi părul blond-închis. El făcu doi, trei paşi, apoi căzu într-o adâncă visare, sau mai bine zis, într-un fel de toropeala; mergea înainte fără să vadă nimic în jurul lui şi, de altfel, nici nu voia să vadă. Din când în când numai mormaia câte ceva, căci, după cum recunoscuse el singur mai înainte, luase obiceiul să monologheze. Totodată era conştient de faptul că gândurile i se încurcau uneori şi că era grozav de slabit: de două zile nu mâncase aproape nimic.

Era atât de prost îmbrăcat, încât altul în locul lui, fie chiar un om deprins cu haine mizere, desigur că s-ar fi ruşinat să iasă în stradă, ziua, cu astfel de zdrenţe. De altfel, cartierul era atât de sărăcăcios, încât ar fi fost greu să se mire cineva de orice fel de straie. Vecinătatea pieţei Sennaia, numeroasele localuri dubioase şi popu­laţia, alcătuită aproape numai din lucrători, mici meseriaşi, îngrămădită în străzile şi ulicioarele acestui cartier din centrul Petersburgului, scoteau uneori la iveală, împestriţând decorul, figuri atât de stranii încât nu te mai putea mira să întâlneşti una cât de ciu­dată. Iar în sufletul tânărului nostru se adunase atâta amar de dis­preţ, atâta ură, încât, în pofida sensibilităţii sale exagerate, caracte­ristică la acea vârstă, nu se ruşina câtuşi de puţin de zdrenţele pe care le purta. Altceva ar fi fost dacă s-ar fi întâlnit cu prietenii sau cu colegii de altădată, pe care, în genere, îi ocolea... Cu toate aces­tea, când un beţiv - care, cine ştie din ce pricina şi încotro, era dus în clipa aceea pe strada într-o haraba cu un cal uriaş de povara - îi strigă: „Hei, tu, pălarier neamţ!”, răcnind cât îl ţinea gura şi arătându-l cu degetul, tânărul se opri locului şi duse mână la pălarie cu un gest febril. Era un ţilindru cumpărat de la Ţimmerman, dar ponosit, decolorat, numai găuri şi pete, fără boruri şi strâmbat caraghios într-o parte. Şi îl cuprinse nu ruşinea, ci un sentiment cu totul diferit, aproape de spaimă.

„Eram sigur, îngăimă el, zăpăcit, eram sigur! Nici nu se putea ceva mai rău! O prostie ca asta, un fleac fără însemnătate poate stri­ca toate socotelile! Da, pălăria asta prea bate la ochi... E ridicolă şi tocmai de aceea bate la ochi... La zdrenţele mele s-ar potrivi o şapcă, şi chiar una pleoştită şi veche, în orice caz nu bazaconia asta. Nimeni nu poartă astfel de pălarii; asta atrage atenţia de la o poştă şi cine o vede o dată n-o mai uită... da, o ţine minte, i se întipăreşte în cap, şi asta poate fi un indiciu care să te trădeze. Într-o asemenea împrejurare trebuie să fii cât mai şters, să treci cât mai neobservat... Amănuntele sunt foarte importante, da, da, amănun­tele!... Ele te dau întotdeauna de gol şi strică totul...”



Nu avea mult de mers; ştia câţi paşi avea de făcut din poarta casei lui până acolo: exact şapte sute treizeci. Într-o zi numărase paşii, pe vremea când visa numai despre acest lucru. Pe atunci, el însuşi nu credea că ar putea înfăptui acest vis, ci doar se lăsa aţâţat de îndrăzneala lui monstruoasă şi atrăgătoare totodată. De atunci trecuse o lună, începuse să vadă lucrurile altfel; şi cu toate monologurile biciuitoare despre şovăiala şi neputinţa lui, se obişnuise totuşi, fără voie, să privească visul „monstruos” ca pe ceva cu putinţă de împlinit, deşi tot se îndoia că ar fi în stare să-l înfăptu­iască. De fapt, se ducea acum să facă o repetiţie a acţiunii sale, şi emoţia creştea în el cu fiecare pas. Tremurând nervos, cu inima pierită, se apropie de o casă enormă, care cu o latură dădea spre canal, iar cu cealaltă spre strada X. Era o casă de raport, alcătuită din apartamente mici, locuite de tot soiul de meseriaşi - croitori, tâmplari, bucătărese, nişte nemţi, domnişoare fără ocupaţie precisă, mici funcţionari etc. Oamenii care intrau şi ieşeau mişunau sub cele două bolţi şi în cele două curţi interioare ale imobilului. Casa avea trei sau patru portari. Tânărul fu încântat de faptul că nu se întâlnise cu niciunul şi izbuti să se strecoare neobservat pe poartă şi pe scară din dreapta - o scară îngustă şi întunecoasă, „de serviciu”; dar toate acestea le ştia mai dinainte, le studiase de mult, şi ambianţa îi convenea; în bezna care domnea pe scară nu erau de temut nici privirile cele mai iscoditoare. „Dacă de pe acum mi-e frică, ce-ar fi dacă aş veni într-adevăr aici pentru ceea ce vreau să fac?”... se întrebă el fără voie, urcând la etajul trei. Acolo, drumul îi fu tăiat de nişte hamali, foşti soldaţi, care scoteau mobilele dintr-o locuinţă. Ştia că apartamentul era ocupat de un funcţionar neamţ, familist. „Aşadar, neamţul se mută, şi la etajul trei, pe scară şi pe palierul acesta nu va mai rămâne cătva timp alt locatar decât bătrâna. E bine de ştiut... pentru orice întâmplare...”, se gândi el din nou şi sună la uşa bătrânei. Soneria ţârâi atât de slab, de parcă ar fi fost de tinichea, nu de aramă. Aproape toate soneriile din apartamentele unor astfel de case sună la fel. Dar, de când nu mai fusese pe acolo, tânărul nostru îi uitase sunetul, şi acum clinchetul acesta ciudat îi aminti parcă ceva, îl făcu să-şi închipuie clar... şi tresări: nervii îi erau foarte slabiţi. Peste puţin, uşa se întredeschise şi, prin crăpătura îngustă, locatara îl scrută cu vădită neîncredere pe noul venit; numai ochii îi străluceau în întuneric. Văzând lume multă pe scară, femeia prinse inimă şi deschise uşa. Tânărul trecu pragul unui antreţel întunecos, despărţit în două de un paravan care ascun­dea o bucătărie minusculă. Tăcută, bătrâna se înfipse în faţa lui şi-l privea cercetător. Era de vreo şaizeci de ani, mărunţică, uscăţivă, cu un nas ascuţit şi nişte ochişori ageri, plini de răutate. Era cu capul gol, iar părul bălan, presărat ici-colo cu fire cărunte, era uns din belşug cu ulei. Gâtul, lung şi subţire, ca o labă de găină, şi-l înfăşurase într-o cârpă de flanelă, iar pe umeri, cu toată zăpuşeala, i se bălăngănea o scurteică de blană, ponosită şi decolorată. Bătrânica tuşea şi icnea întruna. Pesemne că tânărul îi aruncase o privire ciudată, căci aceeaşi neîncredere de mai înainte i se citi o clipă în ochi.

— Sunt Raskolnikov, student. Am fost la dumneavoastră acum o lună, se grăbi el să îngâne, înclinându-se uşor, fiindcă îşi amintise că trebuie să fie cât mai amabil.

— Ştiu, maică, ştiu, îmi amintesc foarte bine că ai mai fost pe aici, zise bătrâna răspicat, fără să-şi dezlipească privirea cerce­tătoare de pe obrazul lui.

— Da... Şi am venit pentru o treabă de acelaşi fel... urmă Raskolnikov, surprins şi tulburat de neîncrederea bătrânei.

„Poate că aşa e de felul ei, dar nu mi-am dat seama rândul tre­cut”, se gândi el cu un sentiment neplăcut.

Bătrâna tăcea, stând parcă în cumpănă, apoi se dădu mai de o parte şi-i arătă uşa care da înspre odaie, făcându-i loc să treacă.

— Intră, maică.

Odaia în care pătrunse tânărul avea tapet galben, perdeluţe de muselină, muşcate la ferestre şi, în clipa aceea, era luminată din plin de razele soarelui asfinţit. „Şi, atunci, soarele o să lumineze tot aşa!”... Îi trecu involuntar prin minte, în timp ce-şi rotea grăbit privirea prin odaie, ca să studieze şi să memoreze, pe cât era cu putinţă, aşezarea lucrurilor. Camera nu avea însă nimic deosebit. Mobila de lemn galben, foarte veche, era alcătuită dintr-un divan cu spătar uriaş, o masă ovală în faţa divanului, o toaletă cu oglin­joară între cele două ferestre, câteva scaune înşirate de-a lungul pereţilor şi două-trei poze ieftine, în rame galbene, reprezentând nişte domnişoare nemţoaice cu porumbei în mâini. Asta era tot. În colţ, în faţa unei icoane mici, ardea o candelă. Era foarte curat: şi mobila şi podelele erau lustruite, totul strălucea. „Munca Lizavetei”, se gândi tânărul. În toată locuinţa nu ai fi putut găsi un fir de praf. „Numai la văduvele bătrâne şi răutăcioase se vede asemenea curăţenie”, urmă el în gând şi se uită cu coada ochiului, cu curiozi­tate, la perdeluţa de stambă care ascundea uşa spre cea de-a doua odaiţă. În această odăiţă, în care el nu pătrunsese niciodată, se aflau patul bătrânei şi scrinul. Apartamenul nu avea decât aceste două încăperi.

— Ce doreşti? întrebă cu asprime bătrâna, intrând în odaie şi proptindu-se, ca şi mai înainte, în faţa lui, ca să-l poată privi drept în ochi.

— Am adus un amanet, iată-l!

Raskolnikov scoase din buzunar un ceas bătrânesc, plat, de argint. Pe capacul din spate era gravat globul terestru. Lanţul era de oţel.

— Păi, şi sorocul celuilalt a trecut. Sunt trei zile de când a trecut luna.

— Am să vă platesc dobânda pe încă o lună; vă rog să mai aşteptaţi.

— Dacă vreau - aştept, dacă nu - vând chiar azi amanetul, cum mi-o plăcea!

— Cât îmi daţi pe ceas, Aleona Ivănovna?

— Numai fleacuri aduci, maică, fleacuri, mai-mai că nu am ce da pe ele. Rândul trecut ţi-am dat pe inel două bumăşti, şi cu o rublă şi jumătate poţi cumpăra unul nou de la giuvaergiu.

— Daţi-mi patru ruble pe ceas, am să-l răscumpăr, este o amin­tire de la tatăl meu. În curând trebuie să capăt nişte bani.

— O rublă şi jumătate cu dobânda înainte, dacă vrei.

— O rublă şi jumătate! exclamă tânărul.

— Cum doreşti...

Şi bătrâna îi întinse ceasul înapoi. Tânărul îl luă, furios, gata să plece; dar se răzgândi: îşi aduse aminte că nu avea unde se duce şi că nu venise pentru bani.

— Daţi-mi banii! făcu el grosolan.

Bătrână vârî mâna în buzunar să scoată cheile şi trecu în odaia de alături, după perdea. Rămas singur în mijlocul încăperii, Raskolnikov, foarte atent, trăgea cu urechea, urmărind-o în gând. O auzea pe bătrână descuind scrinul. „Probabil sertarul de sus, cumpăni el. Cheile, aşadar, le poartă totdeauna în buzunarul drept... O singură legătură, pe un inel de oţel... Este una de trei ori mai mare decât celelalte, şi e dinţată; asta nu poate fi de la scrin... Trebuie să mai fie o cutie sau o ladiţă... Da, da, asta-i interesant de ştiut. Toate ladiţele au asemenea chei... De altfel, ce ticăloşie...”

Bătrâna se înapoie.

— Ţine, maică: dacă socotim dobânda zece copeici de rublă pe lună, pentru o rublă şi jumătate, pe o lună înainte, face cinci­sprezece copeici. Pentru cele două ruble de rândul trecut, socotind la fel, trebuie să capăt douăzeci de copeici. Asta face cu totul treizeci şi cinci de copeici, aşa că mai ai de primit pentru ceas o rublă şi cincisprezece copeici. Na, ţine-le!

— Cum? Am ajuns la o rublă şi cincisprezece copeici?

— Taman atâta.

Raskolnikov, fără să mai discute, luă banii. Se uita ţintă la bătrână şi nu se grăbea să plece, ca şi cum ar fi vrut să mai spună sau să mai facă ceva, nici el nu ştia ce anume...

— Zilele acestea s-ar putea să vă mai aduc ceva, Aleona Ivănov­na... ceva bun... de argint... o tabachera... trebuie numai s-o iau de la un prieten..., şi tăcu, încurcat.

— Om mai vorbi când ai aduce-o, maica.

— Rămâneţi cu bine... Dumneavoastră tot singurică sunteţi acasă... surioara lipseşte? întrebă el cât mai nepăsător, ieşind în micul antreu.

— Ce treabă ai cu ea?

— Nimic deosebit. Am întrebat şi eu aşa, într-o doară. Şi dumneavoastră, gata... Rămâneţi cu bine, Aleona Ivănovna!

Tânărul părăsi locuinţa, foarte tulburat. Şi această tulburare sporea cu fiecare clipă. Pe scară se opri de câteva ori, ca şi cum l-ar fi mirat ceva pe neaşteptate. În sfârşit, ajuns în stradă, exclamă:

„O, Doamne! Ce dezgustător!... Se poate ca eu... Nu, nu, este o prostie, o absurditate! adaugă el cu hotărâre. Cum a putut să-mi treacă prin minte o idee atât de monstruoasă? De ce infamie sunt capabil? Esenţial este că e o infamie, o ticăloşie, e mârşav, mâr-şav!... Şi eu, o lună întreagă...”

Dar nici cuvintele, nici exclamaţiile nu-i puteau exprima emoţia. Senzaţia aceea de nemărginit dezgust, care-l apăsase şi-l tulburase încă de la venire, ajunsese la paroxism, era de-o intensi­tate atât de violentă, încât nu mai ştia ce să facă să scape de acest chin. Mergea pe trotuar, clatinându-se ca un om beat, fără să vadă trecătorii, lovindu-se de ei, şi nu se dezmetici decât în altă stradă. Se uită primprejur şi văzu că se afla în dreptul unei cârciumi, un fel de hrubă, a cărei scară începea de-a dreptul din strada. În clipă aceea, doi beţivi ieşiră pe uşă şi, sprijinindu-se unul pe celalalt şi înjurându-se unul pe altul, începură să urce scara. Fără să stea pe gânduri, Raskolnikov coborî în beci. Niciodată nu intrase într-o cârciumă, dar acum i se învârtea capul şi-l mai chinuia şi o sete arzătoare. Avea o poftă de o bere rece, cu atât mai mult cu cât trecea neaşteptata lui slabiciune pe seama foamei. Se aşeză într-un colţ întunecos şi murdar, la o masă slinoasă, ceru o sticlă cu bere şi sorbi cu nesaţ primul pahar. Numaidecât îşi simţi inima mai uşoară şi mintea mai limpede.

„Fleacuri! se gândi el plin de încredere. N-avea niciun rost să mă simt ruşinat! E o slabiciune fizică, nimic mai mult! Un singur pahar de bere, o bucată de pesmet şi mintea se luminează, gândurile se limpezesc, intenţiile se precizează! Ptiu, cât de neînsemnate sunt toate!”...

Dar în pofida acestui scuipat plin de dispreţ, se înviorase, eliberat parcă dintr-o dată de o povară îngro­zitoare, şi îi privea prietenos pe cei ce se aflau în cârciumă. Şi totuşi, chiar în clipa aceea, simţea nelamurit ca pornirea aceasta de a interpreta lucrurile în bine era şi ea ceva bolnăvicios.

În cârciumă rămăsese lume puţină. În afară de cei doi beţivi cu care se întâlnise pe scară, un grup întreg - vreo cinci bărbaţi şi o femeie, unul dintre ei cu o armonică - părăsi localul. După plecarea lor se făcu linişte, şi localul deveni mai spaţios. Nu se mai afla în sală decât un cetăţean cam afumat, târgoveţ, după înfăţişare, care şedea în faţa unei sticle de bere, şi tovarăşul lui, un individ gras, de statură uriaşă, cu barbă căruntă şi cojoc lung. Acesta se întrecuse cu băutura şi aţipise pe bancă; în răstimpuri, ca prin somn, îşi desfăcea braţele, pocnea din degete, îşi sălta partea de sus a trupu­lui, fără să se ridice de pe laviţă, şi tot îngâna un cântecel nerod, încercând - cu tot dinadinsul - să-şi amintească urmarea...

Of, un an, bătut pe muche, Soaţa mi-am iubit... Of, un an... sau, trezit din buimăceală, îngăima:

M-am tot dus pe o străduţă / Şi-am găsit fosta-mi drăguţă...

Nimeni însă nu-i împărtăşea veselia; până şi tovarăşul lui îl asculta tăcut, privind toate aceste explozii de voioşie cu duşmănie şi neîncredere. În afară de aceştia doi, mai era un muşteriu, un fost slujbaş, după înfăţişare. Şedea la o altă masă, cu sticla în faţă, sorbind rar băutura şi privind în jur. Omul acesta părea şi el frământat de ceva.


Capitolul II
Raskolnikov nu era obişnuit cu lumea şi, după cum am mai spus, fugea de oameni, mai ales în ultima vreme. Acum, însă, se simţea atras de ei. În sufletul lui se petrecea ceva nou parcă, şi totodată se trezea în el nevoia de a fi printre oameni. Ultima lună, plină de tristeţe, de încordare şi de apăsătoare nelinişte îl obosise atât de mult, încât dorea să răsufle măcar o clipă într-alt mediu, oricare ar fi fost, şi de aceea, cu toată murdăria ce-l înconjura, rămase cu placere în cârciumă.

Cârciumarul nu sta în sală, dar una-două intra în local, coborând dintr-altă încăpere pe o scară interioară, aşa că i se vedeau mai întâi cizmele elegante unse cu dohot, cu căptuşeală roşie răsfrântă peste carâmb. Purta o podiovcă şi o jiletcă de atlaz negru, neînchipuit de soioasă; cravată nu avea, iar obrazul lui părea uns cu ulei, ca un lacăt de fier. La tejghea stătea un băieţandru de vreo paisprezece ani; altul, mai mic, servea muşteriii. Pe tejghea se zăreau nişte cas­traveţi tăiaţi mărunt, felii mici de peşte şi pesmeţi de pâine neagră; toate acestea răspândeau un miros greu. Aerul era înăbuşitor, aproape de nesuferit; duhnea atât de puternic a băutură, încât te puteai îmbăta numai de duhoare după cinci minute petrecute acolo.

Se întâmpla uneori în viaţă să întâlneşti oameni cu desăvârşire necunoscuţi care te interesează nitam-nisam de la prima vedere, mai înainte chiar de a fi schimbat o vorbă cu ei. Această impresie o făcu asupra lui Raskolnikov acel muşteriu care şedea singur la masa şi părea un fost slujbaş. Mai târziu, amintindu-şi de această primă impresie, o luă drept presimţire. Se uită mereu la el, poate din pricină că şi omul îl privea stăruitor şi părea dornic să intre în vorbă. Pe toţi ceilalţi din local, cu cârciumar cu tot, slujbaşul acesta îi privea cu nepăsare, ba chiar plictisit şi cam de sus, ca pe nişte oameni inferiori ca situaţie şi cultură, cu care nu ai ce vorbi. Omul acesta era trecut de cincizeci de ani, de statură mijlocie, îndesat, cu părul cărunt şi o chelie măre; avea obrazul buhăit şi gălbejit, aproape verzui, de beţiv inveterat, cu pleoapele umflate de sub care străluceau nişte ochişori roşii, mici ca două crăpături, dar plini de vioiciune; ceea ce te izbea în înfăţişarea lui era că în acei ochi inteligenţi, cu privirea plina de bun-simţ, se aprindeau uneori licăriri de exaltare vecină cu nebunia. Era îmbrăcat într-un frac negru, vechi, jerpelit şi fără nasturi; unul singur se mai ţinea, cu care îşi încheiase haina, voind, pesemne, să păstreze buna-cuviinţă. Jiletca de nanchin lăsa să se vadă un plastron mototolit, murdar, pătat de băutură. Ca toţi slujbaşii, nu purta barbă, însă obrajii lui nu mai fuseseră bărbieriţi de multe zile, aşa încât erau năpădiţi de ţepi deşi, cenuşii. Până şi mişcările lui păstrau ceva din gravitatea funcţionărească. Părea însă tulburat; îşi ciufulea părul şi, uneori, parcă pradă unei nemărginite tristeţi, îşi sprijinea pe masa udă şi năclaită coatele rupte şi-şi lăsa capul în palme. În sfârşit, omul se uită ţintă la Raskolnikov şi-i spuse cu glas tare, răspicat:

— Pot să-mi permit, stimate domn, să intru în vorbă cu domnia voastră? Căci sub haina modestă, ochiul meu încercat recunoaşte în persoana dumneavoastră un om cult şi neobişnuit cu băutură. Eu am preţuit întotdeauna cultura îmbinată cu sentimentele înalte, de altminteri sunt consilier titular. Mă numesc Marmeladov, consilier titular. Îmi îngăduiţi întrebarea: aţi fost funcţionar?

— Nu, eu studiez... răspunse tânărul; oarecum surprins de tonul ciudat, pompos al interlocutorului său şi de făptui că îi vorbea aşa, de-a dreptul.

Şi cu toate că numai cu câteva clipe în urmă simţise în treacăt dorinţă de a se apropia de oameni, oricine ar fi ei, la primul cuvânt ce-i fu adresat se trezi în el vechea senzaţie neplacută de enervare şi dezgust pe care o simţea de câte ori un străin intră sau numai încerca să intre în vorbă cu el.

— Aşadar, sunteţi student, sau aţi fost student! exclamă funcţio­narul. Eram sigur! Experienţa, stimate domn, vechea mea expe­rienţă! Şi, mulţumit de sine, îşi atinse fruntea cu degetul. Aţi fost student sau v-aţi ocupat în general de chestiuni ştiinţifice! Permiteţi...

El se sculă, clatinându-se pe picioare, îşi luă sticluţă şi paharul şi se aşeză pieziş la măsuţa lui Raskolnikov. Era afumat, dar vorbea destul de vioi şi chiar emfatic, numai din când în când se încurca niţeluş sau lungea frazele. Se repezise spre Raskolnikov cu atâta aviditate de parcă nici el, de o lună întreagă, nu mai vorbise cu nimeni.

— Stimate domn, începu Marmeladov aproape solemn, sărăcia nu este un viciu, acesta este un adevăr. Mai ştiu, şi asta nu este mai puţin adevărat, că nici beţia nu este o virtute. Dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor înnăscute. În mizerie, însă, nu le mai păstrează nimeni şi niciodată. În mizerie, omul nici nu este măcar alungat din societatea umană cu băţul, ci măturat cu târnul, ca să fie şi mai umilitor. Şi pe bună dreptate, fiindcă în mizerie, chiar eu, cel dintâi, sunt gata orişicând să mă insult pe mine însumi. De aici - cârciuma! Stimatul meu domn, acum o lună de zile domnul Lebeziatnikov a bătut-o pe soţia mea şi soţia mea nu-i de teapa mea! Pricepeţi? Şi apoi, permiteţi-mi să vă întreb, aşa, din pură curiozitate: aţi avut vreodată ocazia să vă petreceţi noaptea pe Neva, în şlepurile cu fân?

— Nu, n-am avut acest prilej, răspunse Raskolnikov. Ce sunt aceste şlepuri?

— Ei bine, eu vin de acolo, de cinci nopţi acolo dorm... Omul îşi umplu paharul, îl dadu pe gât şi căzu pe gânduri.

De hainele lui şi în păr se prinseseră, într-adevăr, ici-colo fire de iarbă uscată. După cât se vede, de cinci zile nu se dezbrăcase şi nu se spălase. Îi erau murdare mai ales mâinile, roşii, unsuroase, cu unghiile îndoliate.

Toată sala ascultă vorbele lui, deşi nu cu prea multă atenţie. Băieţii începură să chicotească în dosul tejghelei. Cârciumarul coborî din odaia de sus, pesemne înadins ca să asculte ce va spune „măscăriciul”, şi se aşeză deoparte, căscând alene, cu ifos. Mărmeladov părea binecunoscut prin partea locului. De altminteri, şi felul lui de a vorbi, pompos, îl căpătase desigur în urmă numeroaselor discuţii cu diverşii necunoscuţi pe care-i întâlnea prin cârciumi. La unii beţivi acest obicei ajunge o necesitate, mai ales la beţivii care acasă la ei sunt ţinuţi din scurt, cu asprime. Şi tocmai de aceea, în societatea tovarăşilor de chef ei parcă încearcă mereu să se justifice şi, dacă se poate, să trezească chiar stimă.

— Măscăriciule! zise tare cârciumarul. De ce nu munceşti, de ce nu te duci la slujbă, dacă eşti funcţionar?

— De ce nu mă duc la slujbă, stimatul meu domn? răspunse Marmeladov, adresându-se lui Raskolnikov, ca şi cum acesta i-ar fi pus întrebarea. Pentru ce nu mă duc la slujbă? Credeţi oare că nu mă doare inima că mă târăsc fără rost ca un vierme în ţărână? Oare n-am suferit eu când, acum o lună, domnul Lebeziatnikov a snopit-o în bătaie pe soţia mea, iar eu zăceam beat - n-am suferit eu oare? Permiteţi, tinere, vi s-a întâmplat vreodată... hm... de pildă, să cereţi un împrumut fără nicio speranţă?

— Mi s-a întâmplat... adică, cum fără nicio speranţă?

— Cu desăvârşire fără speranţă, ştiind dinainte că nu vă veţi alege cu nimic. De pildă, ştiţi cât se poate de bine că cutare cetăţean, loial şi folositor societăţii, pentru nimic în lume n-o să vă dea băni, căci, permiteţi-mi să vă întreb, de ce vi i-ar da? Ştie prea bine că nu-i va mai vedea niciodată. Din mila? Dar domnul Lebeziatnikov, care e la curent cu ideile noi, ne-a explicat deunăzi că, în vremea noastră, mila este interzisă chiar de ştiinţă şi că se obişnuieşte acest lucru în Anglia, unde se aplică economia politică. Şi atunci, daţi-mi voie să vă întreb, pentru ce mi-ar da bani? Şi, uite, cu toate că ştii dinainte că n-are să-ţi dea nimic, totuşi te duci şi...

— La ce bun să te mai duci? îl întrerupse Raskolnikov.

— Păi, dacă nu ai la cine, dacă nu ai unde să te duci? Căci orice om trebuie să aibă măcar un loc pe lume unde să se poată duce! Fiindcă vine o clipă când îţi trebuie neapărat o ieşire... Când propria mea fiică s-a dus pentru cea dintâia oară cu condicuţa, atunci m-am tot dus şi eu... (ştiţi, fie-mea are condicuţa...), adaugă el, în paran­teză, aruncând o privire cam neliniştită tânărului. Nu-i nimic, sti­mate domn, nu-i nimic! se grăbi să declare numaidecât, cu linişte prefăcută, în timp ce băieţii de la tejghea pufneau de râs şi însuşi cârciumarul surâdea. Nu-i nimic! Nu mă ruşinez când văd că lumea dă din cap, fiindcă lucrul e cunoscut de toţi, şi tot ce este ascuns se dă în vileag; iar toate acestea nu mai trezesc în sufletul meu dispreţ, ci smerenie. Fie şi aşa! „Iată omul!” Permiteţi, tinere: aţi putea dumneavoastră... Dar nu, trebuie să exprim în cuvinte mai tari, mai plastice, nu - aţi putea, ci - aţi îndrăzni, uitaţi-vă acum la mine, să afirmaţi că nu sunt porc?

Tânărul nu răspunse.

— Bine, urmă grav oratorul, căutând să ia un aer cât mai demn cu putinţă şi aşteptând să se stingă în odaie chicoteala stârnită de vorbele lui. Fie, sunt un porc, dar ea e o cucoana! Eu sunt un animal, dar Katerina Ivănovna, soţia mea, este o persoană cultă şi fiică de ofiţer de stat-major. Fie, eu sunt un ticălos, dar dânsa are un suflet mare, plin de sentimente nobile, este o persoană cu educaţie. Şi cu toate acestea... o, dacă i-ar fi milă de mine! Bunul meu domn, bunul meu domn, trebuie doar ca omul să aibă măcar un singur locşor unde să găsească mila! Katerina Ivănovna, însă, cu toate că e o doamnă plină de mărinimie, este nedreaptă... Şi, cu toate că îmi dau seama singur că atunci când mă trage de păr o face din bună­tatea inimii dumisale (căci, repet fără să mă ruşinez, nevastă-mea mă trage de păr, tinere, stărui Marmeladov cu un aer şi mai demn, auzind aceleaşi chicoteli), dar, Doamne, ce s-ar întâmpla dacă măcar o dată s-ar îndura... Dar, nu! Nu! Toate acestea sunt vorbe zadarnice şi nu face să mai vorbim! Ce să mai vorbim!... Căci nu o singură dată am avut ce mi-am dorit şi nu o dată i-a fost milă de mine, dar... aşa sunt eu, sunt o brută.

— Ba bine că nu! spuse cârciumarul, căscând. Marmeladov izbi hotărât cu pumnul în masă.



— Aşa sunt eu! Ştiţi dumneavoastră, domnul meu, că eu i-am băut până şi ciorapii? Nu pantofii, căci asta poate că ar părea mai firesc, dar ciorapii! I-am băut ciorapii! I-am băut şi salutul din lână de angora, şăluţul care i-a fost daruit demult, şăluţul care era numai al ei şi nu al meu! Locuim într-o magherniţa friguroasă, şi în iarna asta ea a răcit şi a început să scuipe sânge. Avem trei copilaşi. Katerina Ivănovna munceşte din zori până în seară - freacă, spală, curăţă copilaşii, fiindcă din tinereţe a fost învăţată cu curăţenia; şi are pieptul slab, e predispusă la oftică, şi eu simt toate acestea. Credeţi poate că nu le simt? Şi cu cât beau mai mult, cu atât simt mai tare. Tocmai de aceea beau, fiindcă băutura mă face să simt şi să compătimesc... Beau, ca să sufăr mai tare! Şi, cuprins parcă de deznădejde, omul îşi plecă fruntea pe masă. Tinere! urmă el, ridicându-şi din nou capul. Pe chipul dumitale citesc o oarecare durere. Am citit-o de cum ai intrat şi de aceea ţi-am vorbit numaidecât. Căci, spunându-ţi povestea vieţii mele, n-am făcut-o ca să mă condamn la stâlpul infamiei în faţa acestor derbedei ce vor să se distreze şi care, de altminteri, cunosc povestea mea, ci fiindcă eu caut un om sensibil şi cult. Află deci că soţia mea a fost crescută într-un pension aristocratic şi că la terminarea şcolii a dansat cu şalul în faţa guvernatorului şi a altor personalităţi oficiale, fapt pen­tru care a fost distinsă cu medalia de aur şi o diploma de onoare. Medalia... medalia am vândut-o... demult... Hm!... Cât despre diplo­ma de onoare, o mai are şi astăzi şi o păstrează în sipet; chiar acum câteva zile a arătat-o gazdei noastre. Ele două se ceartă mereu, dar i-a arătat-o, bucuroasă să se poată lauda şi ea în faţa cuiva şi să vor­bească despre zilele fericite de altădată. Eu n-o condamn, nu, căci e singurul lucru care i-a mai rămas - amintirea, pe când din toate celelalte s-a ales praful şi pulberea. Da, da, este o doamnă ce se aprinde uşor, mândră şi neînduplecată. Spală pe jos, mănâncă pâine neagră, dar nu admite să se poarte cineva necuviincios cu dânsa. Tocmai de aceea n-a vrut să înghită grosolania domnului Lebeziatnikov, şi când el a snopit-o în bătaie, a căzut la pat, dar nu din pricina bătăii, ci din pricina jignirii. Am luat-o văduvă cu trei copii, unul mai mic decât celalalt. Se măritase întâia oară, din dragoste, cu un ofiţer de infanterie, şi fugise cu el din casa părin­tească, îl iubea nespus de mult, dar el a început să joace cărţi, a fost dat în judecată şi din asta i s-a tras şi moartea. Către sfârşitul vieţii o bătea; dar dânsa nu se lăsa mai prejos, ştiu sigur, şi chiar am docu­mente; totuşi, şi azi îl mai pomeneşte cu lacrimi în ochi, mă mustră din pricina lui şi mi-l da de pildă, iar eu mă bucur, mă bucur ne­spus, că măcar în închipuire crede că a fost fericită odată... După moartea lui, ea a rămas cu trei copii mici, într-un judeţ îndepărtat şi sălbatic, unde mă aflam şi eu pe vremea aceea: trăia într-o mizerie atât de neagră, că eu, care am văzut multe în viaţă, nu-s în stare s-o descriu. Familia o renegase. Şi apoi, era mândră, prea mândră... Atunci, bunul meu domn, eu, care eram văduv, ca şi dânsa, şi aveam de la prima soţie o fata de paisprezece ani, am cerut-o în căsătorie, căci n-am putut să trec nepăsător pe lângă atâta suferinţă. Vă puteţi închipui cât de mare i-a fost nenorocirea, dacă dânsa, instruită, bine crescută, dintr-o familie nobilă, a primit să mă ia de bărbat! Şi m-a luat! Plângând, blestemând şi frângându-şi mâinile dar m-a luat! Căci n-avea unde să se ducă. Înţelegeţi, stimate domn, ce înseamnă asta, să nu mai ai unde te duce? Nu. Încă nu puteţi înţelege ce înseamnă asta... Un an întreg mi-am făcut datoria cu sfinţenie şi nu m-am atins de... (el arată cu degetul litra de vin) căci am şi eu simţire. Dar nici aşa nu i-am putut fi pe plac; apoi mi-am pierdut postul şi nu din vina mea, ci fiindcă s-a redus schema, şi atunci am început iar!... E un an şi jumătate de când, după multe peregrinări şi nenoroace, am ajuns, în sfârşit, în această capitală măreaţă, împodobită cu nenumărate monumente. Şi aici am găsit un post... L-am găsit şi l-am pierdut. Înţelegeţi? De data asta l-am pierdut din vina mea, fiindcă m-a biruit năravul... Azi stăm într-un ungher pe care-l închiriem de la Amalia Lipevehsel, dar din ce trăim şi ce platim - nu ştiu. Acolo, în afară de noi, mai stă şi altă lume... O Sodoma respingătoare... hm... da... Între timp a crescut şi fie-mea din prima căsătorie; cât a îndurat dânsa, fie-mea, din pricina mamei sale vitrege, am să trec sub tăcere. Căci, deşi Katerina Ivănovna e însăşi personificarea mărinimiei, este o fiinţă irascibilă, se aprinde din te miri ce şi apoi da-i cu gura... Da! Ei, ce să mai vorbim despre toate astea!

După cum vă puteţi lesne închipui, Sonia n-a învăţat mai nimic. Am încercat - sunt patru ani de atunci - sa-i dau lecţii de geografie şi istorie universala; dar fiindcă nici eu nu eram prea tare în aceste materii şi-mi lipseau şi manualele potrivite, iar cărţile pe care le-am avut... hm... ei bine, acele cărţi nu le mai avem astăzi; aşa că s-a isprăvit şi cu învăţătură ei. Ne-am oprit la Cirus, regele Persiei. Mai târziu, când s-a făcut mai mare, a citit câteva romane, iar acum, de curând, graţie domnului Lebeziatnikov, a mai citit o carte: Filozofia lui Lewes - o cunoaşteţi? A citit-o cu mult interes, ba ne-a împărtăşit şi nouă frânturi din această lectură. Asta e toată cultura ei. Şi acum, bunul meu domn, să vă pun o întrebare, cum s-ar zice, particulara: mult poate să câştige o fată săracă şi cinstită muncind cinstit?... Chiar muncind din zori până în noapte, domnul meu, dacă este cinstită şi nu are cine ştie ce talent, nu poate câştiga nici cinci­sprezece copeici pe zi! Şi pe deasupra consilierul de stat Klopstok, Ivan Ivanovici - poate-l cunoaşteţi? - nu numai că nu i-a achitat nici până astăzi cusutul celor şase cămăşi de olandă, dar a insultat-o, a alungat-o, bătând din picior, şi i-a aruncat un cuvânt necuviincios, fiindcă - zicea dânsul - gulerul n-a fost croit pe măsură şi e strâmb. Iar acasă copilaşii sunt flamânzi... Katerina Ivănovna umbla prin odaie, frângându-şi mâinile, şi pe obraz îi apar pete roşii, cum se întâmplă la boala dumneaei, şi o ocărăşte: „Leneşo, stai aici la căldurică, mănânci şi bei!”... Da' ce mâncare, ce băutură, când uneori câte trei zile în şir nici copilaşii nu văd o coajă de pâine uscata?! Zăceam atunci... ei da, ce mai! Zăceam beat mort, şi am auzit-o pe Sonia mea întrebând (e tăcută din fire, nu răspunde niciodată şi are un glascior blajin... e bălaioară, cu obrăjorul slabuţ, palid): „Ce să fac, Katerina Ivănovna, cum să mă hotărâsc pentru treaba aceea?” Căci Daria Franţevna, o femeie stricată, binecunoscuta de poliţie, i-a pus gând rău; de vreo trei ori i-a tot trimis vorba prin gazda noastră. „Ei şi? i-a răspuns Katerina Ivănovna în bătaie de joc. Mare comoară, n-am ce zice! Ce s-o păzeşti atâta?!” Dar n-o învinuiţi, n-o învinuiţi, stimate domn! Ea nu judeca atunci, era nervoasă, bol­navă, vedea copiii plângând de foame... a spus-o ca s-o jignească pe Sonia şi nicidecum ca s-o îndemne la rău... Aşa e firea Kaţerinei Ivănovna; dacă, de pildă, copiii plâng, fie chiar de foame, ea îi ia la bătaie... Pe la orele şase, am văzut-o pe Sonia cum s-a sculat, şi-a pus băsmăluţa, pelerina şi a plecat de acasă, iar la nouă s-a întors înapoi. A venit, s-a apropiat de Katerina Ivănovna şi, fără o vorbă, a pus pe masa în faţa ei treizeci de ruble. Măcar gura să fi deschis, măcar să se fi uitat la dânsa - nimic; a luat broboada noastră verde, de ştofă subţire (avem noi o broboada de familie), şi-a tras-o peste cap, peste ochi, şi s-a culcat în pat, cu faţa la perete, numai umeraşii şi trupuşorul îi tresăreau uşor... Iar eu, ca şi mai înainte, zăceam beat mort... Şi am văzut atunci, tinere, am văzut-o pe Katerina Ivănovna apropiindu-se de patul Sonecikăi, tăcută, şi rămânând toata seară în genunchi la picioarele ei, şi sărutându-i picioarele, şi nevoind cu niciun preţ să se scoale, şi le-am mai văzut până la urmă adormind amândoua... Îmbrăţişate... da... iar eu... eu zăceam beat mort...

Marmeladov amuţi, de parcă i s-ar fi pus un nod în gât. Apoi îşi umplu grăbit paharul, îl bău pe nerăsuflate şi plescăi din limbă de placere.

— De atunci, stimate domn, urmă el după această tăcere, în urma unei împrejurări neplacute şi din pricina denunţului unor persoane răuvoitoare, la care a contribuit şi Daria Franţevna, pentru că, pretindea ea, nu i s-a arătat respectul cuvenit, fiică-mea, Sofia Semionovna, a fost silită să-şi scoată condicuţă şi n-a mai putut să rămână cu noi. Gazda noastră, Amalia Feodorovna, n-a vrut să admită să mai stea cu noi (deşi tot ea fusese de partea Dariei Franţevna altădată), şi nici domnul Lebeziatnikov... hm... Tocmai din pricina Soniei s-a întâmplat şi povestea aceea dintre el şi Katerina Ivănovna. Pe vremuri, chiar domnul Lebeziatnikov i-a tot aţinut calea Sonecikăi, acum, însă, s-a pus deodată la ambiţie; zicea: „Cum adică, eu, un om cult, să stau în aceeaşi casă cu una ca ea?” Katerina Ivănovna n-a tăcut, i-a luat apărarea Soniei... şi atunci... Acum Sonecika vine pe la noi numai seara, de o ajută la treabă pe Katerina Ivănovna şi-i da cele de trebuinţă pentru trai, pe cât poate... Locuieşte la croitorul Kapernaumov, a subînchiriat la el o odaiţa; Kapernaumov e şchiop şi gângav, are o familie foarte numeroasă, şi toţi copiii lui sunt gângavi ca el... Până şi nevastă-sa e bâlbâită... Stau înghesuiţi într-o singura încăpere, iar Sonia îşi are acolo colţul ei, despărţit printr-un perete de scânduri... Hm... Sunt săraci lipiţi şi gângavi... da... A doua zi dimineaţa m-am sculat, mi-am pus zdrenţele, am întins mâinile către cer şi m-am dus la Excelenţa să Ivan Afanasievici. Îl cunoaşteţi pe Excelenţa să Ivan Afanasievici? Nu?... Ei, atunci nu ştiţi ce înseamnă pâinea lui Dumnezeu. Ceara, curata ceara în faţa Domnului nostru; se topeşte ca ceara!... După ce a binevoit să mă asculte, i-au venit lacrimi în ochi. „Fie, Marmeladov, mi-a zis, cu toate ca mi-ai înşelat încre­derea... te iau încă o dată pe răspunderea mea personală, chiar aşa a spus, nu uita asta, şi acum - du-te!” Am sărutat praful de pe picioarele lui, în gând, fireşte, căci în realitate n-ar fi îngăduit aşa ceva, el fiind un demnitar cult şi cu idei moderne; m-am înapoiat acasă şi când am anunţat că din nou am un post şi voi primi leafa... Doamne, ce-a mai fost atunci!...

Marmeladov tăcu foarte tulburat. În clipa aceea, un grup de cheflii, beţi turtă, intrau în local; în prag răsună o flaşnetă, tocmită de ei, şi un glas de copil de şapte ani îngânând răguşit Sătucul. Cârciuma se umplu de larma. Cârciumarul şi băieţii se grăbiră să servească muşteriii. Fără să-i pese, Marmeladov îşi urma poves­tirea. Alcoolul i se urcase la cap şi, cu cât se afuma mai tare, cu atât era mai vorbăreţ. Amintirea succesului avut de curând la serviciu îl însufleţea şi-i lumina obrazul. Raskolnikov îl asculta cu atenţie.

— Asta a fost acum cinci săptămâni, stimate domn... da. Katerina Ivănovna şi Sonecika - cum au aflat, Doamne! - parcă ne-am văzut în împărăţia cerului! Altădată zăceam ca un animal şi nu auzeam decât vorbe grele! Acum, însă, umblau pe vârfuri, căutau să astâmpere copiii, cică: „Semion Zaharâci a ostenit la slujbă, se odih­neşte, ssst!” Când plecam la serviciu, îmi dadeau cafea cu caimac. Auzi dumneata, au făcut rost de caimac adevărat! Şi de unde au luat cele unsprezece ruble şi cincizeci de copeici ca să mă echipeze ca lumea - nu ştiu! Mi-au luat cizme, plastroane de percal - de-o frumuseţe! - uniformă, şi astea toate în cea mai buna rânduială, pentru unsprezece ruble şi cincizeci de copeici. În prima zi, când m-am înapoiat de la serviciu, Katerina Ivănovna a pregătit două feluri de mâncare: supă şi carne sărata cu sos de hrean, lucru nemaipomenit! Rochii nu are... n-are de niciunele, şi totuşi s-a gătit de parcă avea de gând să se ducă în vizită; şi nu cine ştie ce lucru mare, dar se pri­cepe să facă orice din nimic; se piaptănă, îşi pune un guleraş curat, manşete, şi parcă-i alta, întinereşte, se face mai frumoasă. Sonecika, porumbiţa tatii, ne ajuta numai cu banii; zicea că, până una alta, nu se cade să vina pe la noi mai des, doar poate pe înse­rate, ca să nu o vadă nimeni. Auzi dumneata?! într-o zi, când am venit la prânz să mă odihnesc, m-am culcat şi - ce credeţi? Pe Katerina Ivănovna n-a mai răbdat-o inima, abia trecuse o săptămână de când se certase rău de tot cu gazda noastră, cu Amalia Feodorovna, şi acum o poftise la o cafea. Doua ceasuri au tot stat şi au tot şuşotit amândouă. Acu, zicea Katerina Ivănovna, Semion Zaharâci e la serviciu şi are leafă, ba s-a prezentat şi Excelenţei sale, iar Excelenţa să a ieşit să-l întâmpine, a poruncit ca toată lumea să aştepte, şi pe Semion Zaharâci l-a condus de mână, înain­tea celorlalţi, în cabinetul lui. Auzi, auzi dumneata? „Eu, fireşte, nu ţi-am uitat meritele, Semion Zaharâci, a spus Excelenţa sa; cu toate ca te-ai ţinut de patima aceea uşuratică, fiindcă îmi promiţi să te laşi de ea şi pentru că, pe deasupra, în lipsă dumitale, treburile au mers prost (auzi, dumneata!) am încredere, a zis, în cuvântul dumi­tale de onoare.” Toate acestea Kăterina Ivănovna le-a născocit, drept să vă spun, dar nu din uşurinţă sau ca să se laude, nu! Credea tot ce spunea, se alina cu născocirile ei, zău aşa! Şi eu n-o con­damn, nu, n-o condamn!... Iar acum şase zile, când i-am adus prima mea leafă, douăzeci şi trei de ruble şi patruzeci de copeici (leafa mea întreagă) mi-a zis: „Drăgălaşul meu”! - aşa a zis. Şi asta între patru ochi, mă înţelegi? Ce mai drăgălaş a găsit, ce soţ sunt eu? Şi totuşi, m-a ciupit de obraz şi mi-a zis „drăgălaşul meu”!

Marmeladov se opri, voi să zâmbească, dar bărbia începu deo­dată să-i tremure. Se stăpâni. Cârciuma, aspectul lui de om decăzut, cele cinci nopţi pe şlepurile cu fân, litra de votcă şi, totodată, dragostea lui bolnăvicioasă pentru nevastă, pentru familie, îl nău­ceau pe Raskolnikov. Îl asculta cu încordare, dar şi cu durere. Îi era ciudă că se rătăcise în localul acela.

— Stimate domn, stimate domn!... exclamă Marmeladov, după ce îşi mai stăpâni tulburarea. Toate acestea poate că au să vă pară vrednice de râs, aşa cum le par şi altora; poate că vă plictisesc numai, povestindu-vă amănuntele stupide şi nenorocite ale vieţii mele de familie, dar pentru mine n-au nimic de râs! Căci eu le simt pe toate... Toată ziulica aceea ruptă din rai, toată seara aceea am visat lucruri minunate: cum am să le orânduiesc toate, cum am sa-i îmbrac pe copilaşi şi am să asigur liniştea neveste-mii, cum am să-mi smulg copila din braţele desfrâului şi am s-o readuc în sânul fami­liei... Şi multe, multe altele... Visurile astea nu pot fi condamnate, domnule! Ei, după toate astea (Marmeladov tresări deodată, ridica fruntea şi se uita ţintă la Raskolnikov), exact a două zi după ce am făurit aceste visuri (adică acum cinci zile şi cinci nopţi), pe înserate, am şterpelit prin vicleşug şi înşelaciune, ca un tâlhar de dru­mul mare, cheia de la sipetul Kăterinei Ivănovna, am luat de acolo tot ce a mai rămas din leafa (cât anume nu-mi amintesc), şi acum, priviţi-mă: asta-i tot! Sunt cinci zile şi cinci nopţi de când am fugit de acasă şi sunt căutat; s-a isprăvit cu slujba, uniforma a rămas la cârciuma de la Podul Eghipetski, în locul ei am căpătat zdrenţele astea... şi totul s-a sfârşit!

Marmeladov se izbi cu pumnul în frunte, scrâşni din dinţi, strânse pleoapele şi se sprijini greu cu cotul de masă. Dar, peste o clipă, chipul i se schimbă pe neaşteptate, el se uita la Raskolnikov cu un fel de şiretenie forţată, râse şi adaugă:

— Azi am fost la Sonia, m-am dus să-i cer nişte votcă, să-mi treacă mahmureala! He-he-he !

— Şi ţi-a dat? striga unul dintre nou-veniţi, de la masa vecină, izbucnind într-un râs zgomotos.

— Litra astă am cumpărat-o pe banii ei, zise Marmeladov, adresându-se numai lui Raskolnikov. Mi-a dat cu mâna ei treizeci de copeici, tot ce mai avea în casă, am văzut-o cu ochii mei... Nu mi-a spus nimic, m-a privit în tăcere, nimic mai mult... Nu pe pământ, colo sus... sunt asemenea ochi care îi plâng şi-i jelesc pe oamenii păcătoşi, îi plâng fără să-i dojenească, fără să-i dojenească! Şi când nu eşti dojenit te doare, te doare mai rău... Treizeci de copeici! Da. Şi doar avea nevoie de ele, nu-i aşa? Ce crezi dumneata, dragă domnule? Acum ea trebuie să fie curăţică. Şi curăţenia asta deosebita costa bani, pricepi dumneata? Pricepi? Trebuie să-şi cumpere şi ea dresuri, altfel nu se poate; are nevoie de fuste scro­bite, de pantofiori mai acătării, să-şi poată arata picioruşul când trece peste o băltoacă. Pricepi, pricepi oare dumneata, domnule, ce înseamnă această curăţenie? Ei, şi eu, tatăl ei, i-am stors treizeci de copeici ca să-mi treacă mahmureala! Şi îi beau! Ba i-am şi băut!... Spune acum, spune, cui să-i fie mila de unul ca mine? Hai? Dumitale ţi-e mila de mine? Da sau ba? Spune, îţi este mila? He-he-he!

Făcu o mişcare să-şi umple paharul, dar nu mai avea cu ce.

Sticla era goală.

— De ce i-ar fi milă de tine? striga cârciumarul, răsărind alaturi. Răsunară râsete şi chiar înjurături. Râdeau şi înjurau şi cei care ascultaseră şi cei care nu ascultaseră, văzând numai cum arata fostul funcţionar.

— Să-i fie mila! Pentru ce să-i fie mila? striga deodată Marmeladov, sculându-se în picioare, cu braţul întins înainte, cuprins de exaltare, ca şi cum abia ar fi aşteptat aceste cuvinte. De ce să-i fie mila de mine, zici tu? Ai dreptate, nu merit mila! Ar trebui să fiu răstignit, răstignit pe cruce şi nu daruit cu mila! Dară tu, judecătorule, răstigneşte-l pe păcătos, dar răstignindu-l, da-i mila ta! Atunci eu singur am să vin la tine ca să fiu răstignit, căci nu mi-e sete de veselie, ci de lacrimi şi durere mi-e sete! Tu, negustorule, crezi poate că m-am înveselit cu litra ta de votca? Durere, durere am căutat în fundul cănii, durere şi lacrimi, şi le-am găsit şi le-am sorbit cu nesaţ! Iar mila are să aibă de noi acela carele pre toţi îi daruieşte cu mila lui şi carele pre toţi şi pre toate le înţelege, el, sin­gurul judecător. Va veni ziua de apoi si el mă va întreba: „Unde este copila care s-a jertfit pentru mama ei vitregă, ofticoasă şi rea, şi pentru nişte copilaşi străini? Unde este copila care nu s-a îngrozit de netrebnicia tatălui ei pământesc, un beţiv fără căpătâi, şi a fost milostiva cu el?!” Şi va mai spune: „Vino în împărăţia mea. Te-am iertat o data... Te-am iertat o dată... Şi-ţi iert şi acum păcatele tale multe, pentru ca mult ai iubit...” Şi o va ierta pe Sonia mea, o va ierta, ştiu bine... Am simţit-o în inima mea când am fost deunăzi la ea!... Şi are să-i judece pre toţi si are sa-i ierte pre cei buni şi pre cei răi, şi pre cei înţelepţi şi pre cei smeriţi... Iar când va fi isprăvit cu toţi ceilalţi, va grăi către noi: „Veniţi şi voi, va spune, veniţi, voi beţivanilor, veniţi, voi cei slabi de înger, veniţi, voi păcătoşilor!” Şi noi vom ieşi şi ne vom opri în faţa lui fără frică. Şi va spune el: „Sunteţi nişte porci! Aveţi chip de animale şi apucături aidoma lor, dar veniţi şi voi în împărăţia mea!” Atunci vor grăi cei preaînţelepţi, vor grai cei deştepţi: „Doamne, pentru ce-i primeşti şi pe aceştia?” Şi va răspunde el: „Ii primesc, v-o spun vouă, preaînţe-lepţilor, îi primesc, v-o spun vouă celor cu minte multă, fiindcă niciunul dintre ei nu s-a crezut vrednic să fie primit...”. Şi va întinde către noi braţele, şi ne vom arunca în braţele lui şi vom plânge... şi vom înţelege totul! Atunci abia vom înţelege totul!... Şi toţi vor înţelege... şi Katerina Ivănovna... va înţelege şi dânsa... Doamne, vie împărăţia ta!

Marmeladov se lăsă pe bancă, istovit, frânt, fără să se uite la nimeni; uitase şi unde se afla şi rămase cufundat în gânduri. Vorbele lui făcură oarecare impresie; o clipă domni tăcerea, apoi răsunară aceleaşi râsete şi sudalmi de mai înainte:

— Ce mai deştept!

— Bate câmpii!

— Zi-i funcţionar şi pace! S.a.m.d., ş.a.m.d.

— Să mergem, domnule, îi zise deodată Marmeladov lui Raskol­nikov, ridicând capul. Du-mă acasă... Casa lui Kosel, în curte. Trebuie să mă duc... la Katerina Ivănovna.

Raskolnikov ar fi vrut să plece mai de mult şi se gândise si el să-l însoţească pe Marmeladov. Picioarele acestuia se împleticeau mai rău decât limba şi el se sprijini greu de braţul tânărului. Nu aveau de făcut mai mult de două-trei sute de paşi. Dar, pe măsura ce se apropia de casă, ruşinea şi teama puneau tot mai mult stăpânire pe sufletul beţivului.

— Eu nu mă tem de Katerina Ivănovna... Îngâna el, neliniştit. Nu mă tem că are să mă tragă de păr. Ce e trasul de păr? Un fleac! Ţi-o spun eu!... Ar fi chiar mai bine să mă înhaţe de păr; nu de asta mi-e frica... mă sperie... mi-e frica de... ochii ei... da... şi de petele roşii care îi ies în obraji mă tem... şi de respiraţia ei... Ai auzit vreodată cum respiră un bolnav de boala ei... când e tulburat? Şi mă mai tem de plânsul copiilor... Dacă Sonia nu le-a dus de mâncare, atunci... nu ştiu! Nu ştiu!... Dar de bătaie nu mă tem... Să ştii, domnule, ca pe mine nu mă doare când mă bate, nu, nu... mă bucura... Nici nu m-aş putea lipsi de bătaie... E mai bine. Să mă bată, să-şi aline durerea... e mai bine aşa... Iată casa. Casa lui Kosel, un lacătuş, un neamţ bogat... Du-mă acolo!

Pătrunseră în curte şi urcară la catul al treilea. Era aproape unsprezece seara şi cu toate că, în acel anotimp, la Petersburg nopţile sunt albe, cu cât urcau, cu atât scara era mai întunecoasă, iar sus de tot domnea bezna.

Uşa mică şi afumată din capătul scării era deschisă. Un muc de lumânare lumina o cămăruţă sărăcăcioasă, lungă de zece păşi; o ve­deai toată de pe palier. Înăuntru era dezordine; zdrenţe de ale copi­ilor trântite peste tot, un cearceaf rupt atârnat în ungherul din fund, unde, pesemne, se afla patul. În odaie erau doua scaune şi un divan jerpelit, îmbrăcat în muşama, iar în faţa divanului o masă veche de bucătărie, din lemn de brad, nevopsită şi neacoperită. Pe marginea mesei - un sfeşnic de metal cu un muc de lumânare de seu, gata să se stingă. Aşadar, familia Marmeladov nu avea un ungher, ci o odaie, însă această odaie era de trecere. Uşa spre celelalte încăperi, sau cuşti, în care era împărţit apartamentul Amaliei Lipevehsel era întredeschisă. De acolo se auzeau gălagie şi strigăte. Cineva râdea în hohote. Se vede că jucau cărţi şi beau ceai. Uneori răzbăteau expresii ţări.

Raskolnikov o recunoscu numaidecât pe Katerina Ivănovna. Era o femeie firavă, destul de înaltă şi mladioasă, dar grozav de slabită; avea părul blond-închis, încă foarte frumos, şi obrajii învăpăiaţi de două pete roşii. Umbla de colo până colo prin odaia aceea strimtă, cu mâinile strânse la piept, cu buzele arse şi răsuflarea scurtă şi grea. Ochii îi străluceau că de friguri, dar privirea era aspră şi fixă: la lumina ultimelor pâlpâiri ale mucului de lumânare, chipul acesta ftizie şi frământat făcea o impresie dureroasă. Raskolnikov socoti că ea nu are mai mult de treizeci de ani şi că nu se potriveşte deloc cu Marmeladov... Femeia nu auzi, nu băgă de seamă sosirea lor: părea că umbla în neştire, fără să vadă şi fără să audă. Aerul din odaie era înăbuşitor, dar ea nu deschidea fereastra; de pe scară venea un miros nesuferit, dar uşa dinspre scară rămânea deschisă: din încăperile din fund, prin uşa crăpată, pătrundeau valuri de fum: femeia tuşea, dar nu închidea uşa. Cea mai mică dintre fetiţe, de vreo şase ani, adormise chircită pe jos, cu capul înfundat în divan.

Un băieţel, cu un an mai mare, tremura şi plângea într-un colţ; pesemne abia fusese bătut. O fetiţă mai mărişoară, de vreo nouă ani, înăltuţă şi subţire ca un chibrit, într-o cămăşuţă zdrenţăroasă, iar pe umerii goi cu o pelerinuţă de postav, cusută cu vreo doi ani în urmă, probabil, căci nu-i mai acoperea genunchii, se afla în acelaşi colţ, lângă frăţiorul ei, şi-l ţinea de după gât cu braţu-i lung, uscat că un băţ. Se vede ca încerca sa-l potolească, îi şoptea ceva, îl alinta să nu mai plângă şi, în acelaşi timp, cu ochii ei mari şi negri, care păreau enormi pe obrăjorul slab şi speriat, o urmarea cu teama pe maică-sa. Fără să intre, Marmeladov îngenunche în prag şi-l împinse înainte pe Raskolnikov. Femeia, văzând un om necunoscut, se opri o clipă distrată în faţa lui, trezindu-se parcă şi încercând să înţeleagă: ce căută el acolo? Apoi îşi închipui, pesemne, că se ducea la locatarii din fund, odaia lor fiind una de trecere, şi, fără să-i mai pese de prezenţă lui, se îndreptă spre uşa de la scară ca s-o închidă şi, deodată, zărindu-l în prag pe bărbatul ei îngenuncheat, scoase un ţipat.

— A! striga ea ca scoasa din minţi. Te-ai întors! Ocnaşule! Călaule!... Unde sunt banii? Arată, ce ai în buzunare?! Şi hainele sunt schimbate! Unde-ţi sunt hainele? Unde sunt banii? Vorbeşte!...

Se repezi să-l caute prin buzunare. Marmeladov, supus şi ascultător, îşi desfăcu braţele ca să uşureze percheziţia. Nu mai avea nicio leţcaie.

— Unde sunt banii? răcni femeia. O, Doamne, i-ai băut pe toţi! Mai erau douăsprezece ruble în sipet!...

Şi, deodată, cuprinsa de furie, îl apuca de păr şi-l trase în odaie. Ca să-i cruţe efortul, Marmeladov se târa, smerit, în genunchi după ea.

— Asta îmi face placere! Nu mă doare, mă bu-cu-ră, sti-ma-te domn! striga el, în timp ce ea îl trăgea de păr, scuturându-l, ba îl şi izbi cu capul de podea.

Copilul care dormea pe jos se trezi şi începu să plângă. Băieţelul nu se mai putu stăpâni în colţul lui, tresări, ţipa şi se repezi, îngro­zit, la soră-sa, aproape zvârcolindu-se de spaimă. Fetiţa mai mare tremura ca varga.

— A băut! A băut tot, tot! ţipa femeia, deznădajduită. Şi hainele-s schimbate. Sunt flamânzi, lihniţi! (Şi frângându-şi mâinile, arătă spre copii). O, viaţă blestemată! Şi dumitale, nu ţi-e ruşine obrazului, se năpusti ea deodată asupra lui Raskolnikov. Vii de la cârciumă! Ai băut cu el, nu-i aşa? Ai băut cu el! Afară!

Tânărul se grăbi să plece, fără să scoată o vorbă. De altfel, uşa din fund se dadu la perete şi în prag se iviră câteva mutre curioase, batjocoritoare şi rânjite, cu ţigări şi lulele în gură, şi tichii în cap. Unii erau în halate descheiate, alţii atât de sumar îmbrăcaţi, că aproape sfidau buna-cuviinţă, câţiva ţineau în mână cărţile de joc. Ce-i distra şi-i făcea să râda pe toţi era că Marmeladov, în timp ce-l trăgea nevastă-să de păr, zbiera că asta îi face placere. Câţiva intrară chiar în odaie; în sfârşit, răsună o voce ascuţită şi ameninţătoare: însăşi Amalia Lipevehsel încerca să răzbească prin mulţime, ca să restabilească ordinea, aşa cum ştia dânsa! Adică pentru a suta oară s-o sperie pe biata femeie, poruncindu-i, printre înjurături, să părăsească chiar a două zi casa. Înainte de a pleca, Raskolnikov vârî mână în buzunar, scoase câteva monede de aramă, care-i rămăseseră din rubla schimbată la cârciumă, şi le puse, fără să fie văzut, pe prichiciul ferestrei. Ceva mai târziu, pe scară, îi păru rău şi voi să se întoarcă.

„Ce prostie, gândi el, ei o au pe Sonia, iar de bani am şi eu nevoie.” Dar după o clipă de gândire înţelese că nu era cu putinţă să ia bănii înapoi şi ca în niciun caz n-ar face-o; dadu din mână a lehamite şi porni spre casă. „Sonia are nevoie de dresuri, se gândea el mergând pe strada şi zâmbind cu venin, curăţenia asta costă bani... Hm! Şi când te gândeşti că Sonecika s-ar putea să fi rămas şi ea cu mâna goală azi, fiindcă e vorba de noroc, ca la vânătoare... ca la minele de aur... şi atunci, fără banii mei, ar bate cu toţii din buze mâine... Bravo, Sonia! Ce izvor nesecat au descoperit totuşi. Şi se folosesc de el! Se folosesc! S-au obişnuit. Au plâns la început, şi apoi s-au obişnuit! Ticălosul de om se obişnuieşte cu toate!”

Căzu pe gânduri. „Dar dacă greşesc?! exclamă el deodată, fără să vrea. Dacă, în realitate, omul nu este ticălos - omul în genere, seminţia umană -atunci toate celelalte nu sunt decât prejudecăţi, temeri scornite de mintea noastră, şi atunci nu mai este nicio stavilă, toate sunt aşa cum trebuie să fie!”...

  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   31


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©kagiz.org 2016
rəhbərliyinə müraciət